Atitea multe nimicuri, de la noi sau de aiurea, ce perturba capacitatea de absorbtie a investitiilor muzicale, in loc sa ne ocupam si sa ne concentram doar asupra muzicii. Asa, in sine, fara alte raportari.
Doar ea, muzica, sa existe si doar pentru ea, muzica, sa existam si noi. Ar fi asa ceva posibil vreodata? Putin probabil. Nu putem trai in vitro. Nici in abstract. Muzica a devenit fapt de viata, atunci cind nu e doar un gest monden. Astfel ca va trebui sa avem acces la muzica in conditii de normalitate, adica acea anormalitate, nu doar sonora, la care ne-am adaptat si de care sintem sedusi. Asa ajungem si la concerte, asa avem parte si de auditii radio si transmisii televizate, atunci cind nu reusim sa si citim cite ceva de prin putinele exemplare din media scrisa care acorda cit de cit spatiu evenimentelor festivalului. Remarcam, dincolo de prestatia vechilor „breslasi” ai comentariului si criticii muzicale – o zona cam batrinicioasa, la propriu si la figurat, fara prea multe noi nume, daca nu gresim cumva… – consecventa si interesul real al cronicarului de la „Cotidianul”, publicistul Sever Voinescu.
Mediatizarea propriu-zisa a fost generoasa, altminteri, cam peste tot au aparut bannere si afise, cine a vrut sa stie ce si cum sau chiar sa si participe a avut posibilitatea. Dincolo de faptul ca doar la Sala Palatului si doar la citeva concerte s-a depasit cota de spectatori pina la limita superioara a suportabilului. Nu intram in exemple si detalii, dar o singura secventa ni se pare sugestiva: o juna doamna, in rochie de receptie, cu umerii goi si rochie strimta de matase, cu coafura ca pentru nunta si pantofi cam de 12 centimetri, obligata de ceilalti spectatori, deranjati de protapirea in fata lor, sa stea pe vine, mai bine de jumatate din Concertul Nr.5 pentru pian si orchestra. Cu Evgeni Kissin la pian si Sir Colin Davis la pupitrul ultrafaimoasei London Symphony Orchestra. O singura intrebare-nedumerire: ce a inteles acea doamna din concert, obligata sa stea intr-o pozitie mai mult decit incomoda si greu de suportat? La pauza, am dat din nou peste ea, ii mergea gurita iute-iute.
Intretinind o doamna „bine”, simandicoasa, de dincolo de fruntariile Romaniei; avem convingerea ca socializarea s-a produs, iar ceea ce era de obtinut s-a obtinut. Atit. Nu pricepem si pace, de ce la EXTRAORDINARE concerte de la Ateneu, cu Murray Perahia sau trio Beaux Arts, cu Martha Argerich sau Abdel Rahman el Bacha, cu Zukermann Chamber Players sau surorile Labeque, mai ramin suficiente locuri goale, iar la Sala Palatului, in conditii nu foarte grozave – inclusiv escaladatul scarilor este o povara pentru multimea de unchi si matusi care dau buzna ca sa vada si, eventual, sa si auda marile nume – este, a fost deja, o buluceala de nedescris? Am inteles de foarte multi ani ca genul simfonic atrage mai multa lume decit muzica de camera. OK, cum zice tot romanul de astazi. Dar tot nu pricepem si de ce? Cind miezul marii muzici este acolo, intr-o simpla sonata sau un bine articulat cvartet. Renuntam sa insistam la aceste nedumeriri, oricum fara nici o finalitate. Nici macar epica.
London Symphony Orchestra – o adevarata masinarie muzicala
Ce-am retinut, dupa gustul nostru si capacitatea noastra de a ne adapta la stilul cam de spartachiada a festivalului. Ultima saptamina a debutat cu un excelent dirijor, din clasa de submarine muzicale cu propulsie nucleara pe care rusii le-au tot livrat Occidentului: Valeri Gergiev. Cu Rotterdam Philharmonic, o orchestra recent intrata in circuitul marilor orchestre, cu Simfonia a 7-a de Mahler – in disputa simfonica Mahler-Bruckner, 3-0 pentru Mahler –, excelent redata in toate chitibusurile ei timbrale, cu sonoritati suficient de bine articulate ca sa ne pregatim de venirea celui mai bine pus la punct mecanism orchestral numit London Symphony Orchestra.
Gergiev vesnic neastimparat, musculos, elastic, pina la limita de a nu sari peste calul partiturii. Elenul Leonidas Kavakos, care a mai fost pe la Festivalurile „Enescu”, cuvincios, dar fara stralucire in Concertul pentru vioara in re minor de Sibelius, mult mai bine au rasunat rotterdamezii in Enescu si Wagner, eleganta partiturii lui Enescu iesind in evidenta precum mizericordiile din Tristan si Isolda. Cam asta fac marii dirijori: scot minuni din mici detalii si au grija de ansamblu. Restul vine de la sine.
Minunea saptaminii a fost prezenta la Bucuresti a veteranului Menahem Pressler, unul dintre fondatorii celebrului trio Beaux Arts. Cu un program Beethoven, Geistertrio, Enescu, Serenade Lontaine – prezentat prin osirdia marelui admirator, promotor si interpret enescian numit Sherban Lupu – atentie, violonistul, si nu pianistul Radu Lupu – si Schubert, un trio in mi bemol major, cei trei muzicieni ne-au lasat fara glas. Rar am mai avut parte de o asemenea finete a decriptarii unei partituri, rar am mai vazut o asemenea colaborare, intensa si atenta, intre muzicieni.
Menahem Pressler, pianist care a lucrat si cu Enescu insusi, decenii in urma, ne-a dovedit ca bucuria muzicii este enorma si ca este o mare fericire si pentru cei care o practica si nu doar pentru cei care o consuma. Am uitat sa mentionam ca am vazut-o zilele trecute prin sala si pe Lorry Walfisch, o alta distinsa personalitate care a colaborat cindva cu maestrul Enescu. Tot ingramadim cuvinte unele dupa altele, cind doar muzica ar trebui sa lucreze.
O surpriza agreabila a fost Basel Chamber Orchestra, cu doua pianiste de buna anvergura, intr-un concert pentru doua piane de Mozart. Si apoi sa sarim la London Symphony Orchestra, ca sa dam Cezarului ce-i al Cezarului. Am fost gazdele unei extraordinare masinarii muzicale. Fiecare nota are dichisul ei, fiecare instrumentist, ca este el violoncelist sau fagotist, isi respecta cu atentie si concentrare rolul si locul in orchestra. Asa au cistigat reputatie britanicii, cu meticulozitate si rabdare. Simfonia Fantastica a lui Berlioz a rasunat exemplar, intr-o sala unde cu greu suna bine ceva, Horia Andreescu colaborind atent si minutios si cu cel care l-a inlocuit pe Maxim Vengerov, junele Joshua Bell. Violonist de factura romantica, cu multiple resurse tehnice si virtuozitati bine exploatate, Bell a incitat publicul bucurestean, care abia asteapta sa se insufleteasca. Mai ales la Sala Palatului, obisnuita cu ropotele de aplauze si delirul entuziasmelor de tot felul. De aceasta data, pe buna dreptate.
O seara integral Beethoven cu Sir Colin Davis si LSO a beneficiat si de prezenta melomanului domn Ion Iliescu, care a savurat din plin si Imperialul, si Eroica. Pianistul Kissin, un fel de Toader Paleologu mai implinit si mai putin scortos – ES Ambasadorul nostru la Copenhaga ne-a turtit fesul cind a pomenit, foarte grav si tepos, chiar in aceste zile de festival, de, citam, „cultura se poate mai lesne promova prin penetrarea muzicii”, iata ceva atit de adinc spus si gindit incit ne lasa visatori pe durata medie a istoriei –, plin de virtuti, dar nu foarte beethovenian, dupa gustul nostru. Faptul ca va face o integrala cu concertele de Beethoven si cu Colin Davis/LSO ii da un plus de prestigiu. Atit. „Eroica” lui Sir Colin, care in curind va face 80 de ani, dar daca nu am sti, nici nu am banui ca si marii muzicieni imbatrinesc – la o adica, in prag de similara aniversara poate ca nu ar fi stricat sa-i fi gasit si lui Valentin Gheorghiu o fereastra prin atita romanime programata in festival… –, exemplara. Vom incerca sa amintim de ultimele concerte in urmatoarea si ultima noastra interventie informativa.