Nu mai simt nimic. Nu mai aud, nu mai gust, nu mai văd, nu mai ating, nu mai sunt atinsă, nu mai miros, mi-am anihilat toate simțurile, în toate dimensiunile și în toate formele. Nu mai iau viața la mișto, nu mai dansez, nu mă mai mișc.
Particip pasiv la filmul vieții mele, trec toate prin fața ochilor mei și mă lasă nemișcată. Câteodată mă întreb dacă mai locuiește cineva în interiorul coastelor mele, sub pielea asta, între oasele astea. Uite, acum ceva vreme eram pe un câmp de grâu neîncolțit, mă jucam cu mâinile în pământ lângă cineva care tăcea. Tăcea cam mult, dar asta mi-a plăcut un pic. Măcar un răgaz de la toate bullshiturile pe care le debităm atunci când suntem emoționați și vrem să părem foarte stăpâni pe situație. Îmi plăcea și mă neliniștea liniștea aia. În stomacul meu nu se mai făcuse un mic foc care să mă mănânce ușor, dar sigur. Fain. Dar, dacă era să urmez vechile tipare, aș fi zis ceva drăguț, ironic, voit erotic, nonșalant sau retoric. Normal, retorica mă ajută să nu aud răspunsuri și să nu mi se pună întrebări atunci când de fapt vreau doar să fiu un animal însetat. De carne, de toate și de tot în supraplin, să dea pe dinafară și pentru un sfânt de timp SĂ SIMT ȘI EU CEVA. Ceva viu, inexplicabil și irepetabil. Da, ăsta e tiparul meu cel mai iubit, alungat și risipitor (ah, cât de bine i se potrivește) care mă privește de o vreme de după gardul curții – casei – camerei – pătratului – cu latura de-o mână – în care m-am retras de luni bune. Ce luni bune, mă mint frumos, probabil ani, probabil veacuri, probabil miliarde de eoni înaintea vieții mele.
Iată-mă aici, într-o adâncă amorțire, puțin amuzată, puțin întristată cu voința de a începe sau termina absolut nimic. Nu eram acolo și nu existam nici măcar în vreo realitate paralelă posibilă. Voiam să fac ceva prostesc, să mă târâi în patru labe, să scot limba, să spun o idioțenie și să sparg bolul de cristal în care pluteam incert de ceva vreme. În realitate nu am făcut nimic. M-am mulțumit doar să dau titluri faptelor de nefăcut, vorbelor de ne-zis. S-a ridicat și am înțeles că e gata. Măcar mi-am păstrat demnitatea de a spune prima hai să mergem, oricum nu mai are rost. La primul semafor a coborât subit din mașină.
A doua zi am ajuns la cabinetul de Terapie. Cu două psihote-rapeute. E la modă faza asta, adicătelea nu ești nebun de legat, te tratezi cum se cuvine de simțit lumea și de ne-simțit zero, nul, nimic niciodată. Cum naiba să le explic eu asta lor? Doamnelor, eu cred că m-am blocat. Cu totul. Trebuie doar să plec de aici și sigur îmi va fi bine. Pai dacă știi care e Soluția de ce ai mai venit la noi?
Aș vrea, doamnelor, să simt și eu ceva. Ceva ce e al meu. Ce mi-a izvorât din cel mai adânc colțișor al minții, sufletului, dracu’ știe ce subconștient conștient al divinității prăfuite ce a mai rămas în mine sau ceva similar, știți? E vreo pastilă, vreo tehnică, vreun leac, vreo măselariță ce pot încerca? Ele râd, râd și eu și faza e că pe dinăuntru sunt ca bățul de bambus și firul de trestie, goool, gol. Mi-au dat un contract de prestări servicii în două exemplare, o chitanță unică și recomandarea de a încerca: Blocajul e un personaj, ce zici? Un prieten, un dușman, o bucată de țesut viu cu personalitate. Ce e, de unde vine, care îi sunt intențiile și mai ales planurile de viitor?
Din toată treaba asta eu am înțeles că sunt bine, plec de dragul plecatului și mă întorc din obligație. Mereu un detaliu minor, jerpelit, nevertebrat și fără picioare care mă abate de la drum și nu-i așa, eu mă supun cu drag. Mi-e bine în India, e caldă, colorată, veselă, cu brațele deschise, mai îmi dă una, mai mă îmbrățișează și, fie vorba între noi, eu cam fac aceleași lucruri celor mai iubiți dintre pământeni și să fiu a dracului dacă a fost vreodată rău, greșit sau nepotrivit. Ți se schimbă fața, zice una dintre psihoterapeute, atunci când vorbești de drum. Mersi, știu bine, și acum ce? În teorie zenu-i zen ca leru-i ler și fierul fier (nu mă întreba de ce am scris asta, am o chestie cu trinitatea, deși de când mă știu mă scald în dualitate pură, cine oare l-a chemat și pe al treilea la masa noastră? Eu?!). Adicătelea eu sunt și pot fi bine oriunde, oricum, nu am devenit sclava contextului.
Am plecat oricum. Am schimbat foaia și am întors roata. Cât va ține de data asta? Cât voi putea merge zâmbind pe străzile de acasă, spunând că e minunat, mă adaptez repede și nu am nevoie de nici un anestezic major care să-mi atenueze inadaptabilitatea culturală cronică? Realitatea e tot timpul mai fantastică decât fantasticul, lucrurile frumoase își pot întoarce fața hidoasă oricând către tine, astfel încât sunt mereu în expectativă. Dădusem la un moment dat peste conceptul de horreur du domicile, la grande maladie. Validarea unei afecțiuni nu o face mai puțin virulentă. Dar sentimentul că nu ești singurul bolnav de pe fața pământului îți confirmă că cineva, undeva, lucrează la tratament. Într-o bună zi nu vom mai suferi de mal d’Afrique, nici de vreo nostalgie orientală fără sfârșit. Deschizi flaconul, amesteci cu apă și a trecut. Bine ai revenit acasă!
În rest, lumea din Iași mă place mai mult când mă îmbrac în negru, e așa, un soi de complicitate stradală care mă distrează, dar de mâine port galben sau așa ceva, galben muștar cu o kurta, fără papuci și fără probleme.
Galerie foto
