La ora la care veți citi aceste rânduri mă voi afla deja în fostul Leningrad în căutarea Mondialului pierdut. Merg spre Mondial ca spre paradisul din care toți am fost alungați, merg ca spre copilărie.
Cultura timpului nostru ar fi de neînțeles fără jocul de fotbal. Jules Rimet, părintele ideii de Mondial, era încredințat că o cupă a tuturor națiunilor va schimba secolul XX. Bineînțeles că Jules Rimet a avut dreptate.
Primul Mundial s-a jucat în Uruguay – acum 88 de de ani. Între timp, ideea a trecut din avangardă într-un redutabil conservatorism, cum se întâmplă cu toate ideile mari în trecerea timpului. Și – desigur – a mai fost și murdărită de corupție.
Un Campionat Mondial de fotbal nu mai are, la zi, puterea să miște lumea. Să nu ne mai amăgim. Miracolul a trecut.
Mă aflu în drum spre Sankt Petersburg, drumul spre Petrograd e întotdeauna lung și ai timp să meditezi la cea mai simplă și cea mai grea întrebare din lume: de ce?
Cupa Mondială era o întrecere pe națiuni. Dar, în ciuda regresului din ultima jumătate de deceniu, ideea de globalizare a învins. Nu mai avem japonezi, nu mai avem suedezi, nu mai avem australieni și nu mai avem chinezi. În ultimul deceniu am fost mai des la Londra și la Roma decât la Băicoi și Slatina și nu sunt singurul român care a luat-o pe această cale.
Granițele nu s-au șters, dar s-au diluat. Fotbalul e o oglindă. În fotbalul la zi, Brazilia are o defensivă mai bună decât Italia (care nici măcar nu e la Mondial), extremele Angliei centrează mai prost decât ale Nigeriei, iar fotbaliștii din Costa Rica s-au consacrat în campionatul Norvegiei.
Totul s-a schimbat în ultimii optzeci și opt de ani. Mondialul seamănă unei sărbători populare profitabile, fotbalul e – de mult – mai mult marketing. Se câștigă mai mulți bani, dar s-a pierdut în zona inimii.
Sufletul. Sufletul a ajuns să ne lipsească.
Omul de mâine, scriu futurologii, nici măcar nu va mai avea nevoie de suflet, va trăi pentru totdeauna, va fi nemuritor și se va bălăci într-o supă călăie de sentimente prefabricate. Ce să mai faci cu un sufletul omului? Vom fi preistorie și toată cunoașterea noastră va încăpea pe un cip într-o fracțiune de secundă care nu va scandaliza pe nimeni.
De aceea, vă invit să urmăriți cu atenție tocmai echipele naționale pentru care Mondialul e încă o afacere de inimă.
Priviți către Perú. În Perú locuiesc oameni pentru care demnitatea înseamnă goluri în vara rusească. Nu se poate altfel.
Priviți către Egipt, nu doar pentru că Salah e mare. Egiptenii mai degrabă și-ar pune capăt zilelor decât să se întoarcă la Cairo fără puncte. Pentru ei, fotbalul e încă o problemă mai importantă decât viața și moartea. Au ceva din acei brazilieni care s-au aruncat din înaltul stadionului Maracanã după finala pierdută cu Uruguay în 1950.
Priviți către Islanda. După prestațiile de la Euro 2016, a crescut natalitatea ca niciodată înainte. Va crește iar.
Priviți către Senegal. Dacă o echipă africană poate să urce Everestul, Senegalul e acea echipă africană. Și până la urmă ce ar fi mai frumos decât să se întâmple tocmai în Rusia?
Mondialul e o copilărie.
Mă gândesc cu tristețe la copiii mileniului III care nu vor cunoaște niciodată bucuria unui tricou din pânză proastă pe care scrii cu carioca un număr și un nume în care crezi mai mult decât în Dumnezeu.