Încă mă miră felul în care Uniunea Scriitorilor a gestionat – ca să folosesc limba de lemn a vremurilor noastre – cazul Hertei Müller.
Să ai, printr-o încurcătură istorică, un laureat Nobel printre membrii asociației și să nu încerci (insistent și diplomatic, zic eu) să refaci legăturile cu acel autor e, în cel mai bun caz, o eroare organizațională scuzabilă. Dar după aceea să iei o măsură punitivă, să îi suspenzi dreptul de vot (de care oricum nu se prea putea folosi), mi se pare o gafă riscantă, iar asta s-a văzut deja. Da, Herta Müller nu și-a plătit cotizația, dar până și propoziția asta sună ridicol – recitiți-o numai! Are un iz de inflexibilitate birocratică și tocmai de așa ceva nu avea nevoie Uniunea Scriitorilor.
Fiindcă, așa cum se știe, reacția Hertei Müller a fost rapidă și acidă. Recunosc, nu sunt întru totul convins că, așa cum a declarat scriitoarea, nici măcar nu știa că este sau a devenit membră a USR. Schimbând perspectiva, nu cred nici că a fost înștiințată vreodată oficial despre asta. Era și complicat: cu carnet, cu ștampile, cu chitanțe, ea la Berlin, noi aici, în Balcani, alte lumi, alte trasee. Și nici nu-mi imaginez că îi va fi cerut cineva vreodată să plătească vreo cotizație: „Doamna Müller, n-aveți o sută de lei? Pentru cotizația USR, știți, vă tăiem și chitanța acum, pe loc, numai să descui biroul, stați un pic, să iau chitanțierul… Când aveți avion spre Berlin?“.
Zic însă că tocmai Uniunea Scriitorilor ar fi trebuit să dea dovadă de acea diplomație care liniștește apele în loc să le agite și împacă în loc să înverșuneze. De aceea m-a mirat reacția criticului Nicolae Manolescu, fost și actual președinte al USR, care a declarat –exasperat de scandal, ceea ce e de înțeles – că „în această situație“ [de membri suspendați pentru neplata cotizației] „se găsesc mai mulți, și Eugen Simion, și Nicolae Breban, scriitori nițeluș mai importanți chiar decât ea, chiar dacă ea a luat premiul Nobel“. Eugen Simion, cunoscut în primul rând în calitate de critic literar, nu e în cauză aici; probabil a fost pomenit incidental, ca personalitate cu cotizația restantă. Dar a-l considera pe romancierul Nicolae Breban „nițeluș mai important“ decât Herta Müller e un faux pas evident. Desigur, opinia critică a domnului Manolescu merită respectată, chiar dacă e una eronată – căci și criticii, cititori profesioniști, totuși cititori și ei, au lecturi și opere de care se atașează, unde judecata lor obiectivă nu mai funcționează eficient. Numai că nu valoarea celor doi prozatori (care nu-și plătesc cotizația!) a pus-o în discuție Domnia Sa, ci importanța lor – care importanță e dată de prestigiu, care e dat și de premiul Nobel, care o plasează pe Herta Müller față de Nicolae Breban cam pe unde e universitatea Stanford față de universitățile românești.
Și nici măcar asta nu contează. Cred însă că pentru președintele USR – și nu pentru criticul literar – Nicolae Manolescu e riscant să contureze ierarhii în interiorul breslei. Pentru conducătorul asociației de breaslă toți scriitorii sunt egali ca statut și-atâta tot. Altfel se deschide o ditamai cutie a Pandorei, una cu aspiranți la Olimpul literar. Nu e de bine.
Aici însă (ca să divaghez puțin, deși nu fără rost) intervin probabil orgoliile profesionale și, bănuiesc, strategiile de gestionare a lor. Herta Müller nu este foarte iubită în breasla scriitoricească de la noi – ca să mă exprim eufemistic – și nu pentru că ar urî-o cineva personal (în afară, presupun, de scriitorii care o vor fi turnat la Securitate și care o detestă cu râca infamului). Artiștii în general sunt ființe orgolioase, iar succesul unuia aduce frustrare și ranchiună multora. Printre scriitori circulă, de exemplu, o teorie conform căreia premiul Nobel primit de prozatoarea româno-germană în 2009 ar fi fost unul politic, acordat pentru a marca astfel, prin alegerea unei personalități-punte între Est și Vest, cei douăzeci de ani de la căderea comunismului. E o poveste care, la fel ca poveștile conspiraționiste legate de traducerile și succesul lui Mircea Cărtărescu în străinătate, alină orgolii și liniștește frustrări, dar nu schimbă realitateat că, din perspectiva prestigiului, nu prea există scriitor român contemporan „nițeluș mai important“ decât Herta Müller. Iar o asemenea declarație nu e deloc menită să netezească o cale de comunicare care, cred, ar fi benefică și Uniunii Scriitorilor, și scriitorilor români în general, fie ei mai multicel sau mai puțintel importanți.