Aparițiile de cărți despre dirijorii români de marcă ai secolului XX – și nu au fost chiar puțini – sunt rare și, de la pasionantele evocări semnate de Eugen Pricope despre Constantin Silvestri și alți șefi de orchestră, am sentimentul că nici o altă publicație nu a ajuns la gradul de pasiune și documentare al volumului semnat de Gheorghe Mușat la Editura Junimea, Antonin Ciolan. Inegalabilul maestru al baghetei.
O bună cunoștință de la Iași, dl Alex Vasiliu, mi-a semnalat, ba chiar mi-a și procurat un exemplar din ediția a II-a a cărții lui Gh. Mușat și îi sunt recunoscător. Autorul, fost prim-trompetist timp de 43 de ani în Orchestra Simfonică a Filarmonicii „Transilvania“ din Cluj, membru fondator al ansamblului „Ars Nova“ în 1968, pedagog la Festivalul Internațional de la Bayreuth timp de câțiva ani, este autorul mai multor volume de amintiri și scrieri muzicale – între care unele despre Erich Bergel – apărute la o editură, din păcate, cu difuzare restrânsă.
Cu o vădită venerație pentru dirijorul Antonin Ciolan, Gheorghe Mușat subliniază în prefața la ediția a II-a că maestrul ieșean, iar apoi clujean, a fost un om a cărui „personalitate m-a copleșit și mi-a influențat destinul“. „Astăzi știm cu toții că Antonin Ciolan a dus o grea luptă pentru a trezi interesul și gustul publicului pentru muzică, deoarece autoritățile ieșene din acea vreme nu înțelegeau rolul artei în educarea oamenilor…“
Trezirea interesului și educarea gustului publicului pentru muzica simfonică constituie o nevoie permanentă, astăzi, parcă mai mult ca niciodată. Despre cultura autorităților, fie ele de la Iași, fie de mai pretutindeni în România, și despre predispoziția lor să încurajeze arta, să nu mai vorbim.
Gh. Mușat și-a propus încă de la prima ediție să clarifice momente rămase practic necunoscute din viața lui Antonin Ciolan, pe baza informațiilor de arhivă, și o face în modul cel mai util, publicând lizibil documente ale măsurilor controversate luate împotriva dirijorului la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
Adresându-se primului ministru într-un memoriu la 12 decembrie 1944, dirijorul își explica situația: fusese arestat de jandarmi la 19 octombrie 1944, la Făget, unde era evacuat cu elevii Conservatorului de Muzică din Iași, și trimis la Prefectura Poliției din București. „Prin faptul că mă găsesc însă ținut împreună cu alte persoane ce au avut însărcinări în fosta administrație a Transnistriei, bănuiesc că arestarea mea ar putea fi atribuită activității ce am avut în calitate de director general muzical la Opera din Odessa. Or, în această funcțiune am fost trimis de către Ministerul Educației Naționale, deci în serviciu comandat…“ Ciolan mai preciza că nu a avut decât „răspunderea artistică muzicală“, de chestiunile administrative ocupându-se directorul Operei și cel administrativ, și – subliniind că nu a făcut parte din nici o mișcare politică – cerea atât punerea în libertate, cât și reabilitarea sa pentru a-și putea continua activitatea de dirijor și pedagog.
Au urmat alte memorii, ale sale și ale unor foști elevi, citate în monografia lui Gh. Mușat, și un document ce atesta, în ianuarie 1945, că dirijorul era deținut în calitate de „criminal de război“. Ciolan avea să fie eliberat în iunie 1945, Ministerul Justiției citând decizii ale Tribunalului Poporului, ce nu reținuse ca reală nici una dintre faptele ce i se imputau.
„Ordonanța definitivă“ a Tribunalului Poporului releva că Antonin Ciolan a fost „detașat de la Academia de Muzică din Iași… pe data de 1 octombrie 1942, în funcția de Director General Muzical al Teatrului de Operă și Balet din Odessa. Aici a funcționat până la data de 18 martie 1944“. Din documentul oficial reiese că dirijorul fusese acuzat pe nedrept de autoritățile sovietice, de jefuirea Operei din Odessa, al cărei inventar a fost transportat în întregime în România, „în comuna Corbii Ciungi, jud. Vlașca“. Cei care ordonaseră transportarea în țară a inventarului material de la Odessa, între care un vagon întreg de costume de operă, fuseseră însă generalul Gh. Potopeanu și oficialități române din administrația Transnistriei, Traian Herseni și Liviu Rusu.
Lucrurile aveau să reintre într-o relativă normalitate abia în 1947, când Antonin Ciolan era detașat ca dirijor la Filarmonica din București, dar asupra maestrului aveau să plutească până la moartea sa norii grei ai acuzațiilor nedrepte. De unde și o discografie minimă, cu totul nereprezentativă pentru calitățile sale de mare dirijor. Cartea lui Gheorghe Mușat constituie o mai mult decât binevenită adevărată reabilitare.
Galerie foto
