A obtinut numeroase premii si a beneficiat de nenumarate traduceri, cel mai important lucru de mentionat fiind probabil acela ca a primit extrem de prestigiosul premiu Planeta (probabil cea mai cunoscuta distinctie hispanica dupa Cervantes), pentru romanul Furtuna.
Cum auzisem de numele lui in diverse contexte spaniole, dar nu-i citisem cartea, m-am grabit sa umplu golul de neiertat. Cartea in editia ei romaneasca se mai gaseste probabil in librarii, este un obiect frumos, cu coperte tari si supracoperta lucioasa ce reproduce un detaliu din tabloul despre care se vorbeste in roman (cam cum ar fi fost „Cina cea de taina” pe coperta lui Dan Brown), cu o fotografie cocheta a autorului pe ultima clapa, in fine, tot dichisul. Cu o singura exceptie: n-am putut sa ma dumiresc de nicaieri cind a aparut acest roman in Spania si in ce an a obtinut premiul Planeta.
M-am lamurit pe net, desigur: fenomenul s-a intimplat in 1997. Merita amintit faptul ca Juan Manuel de Prada avea la momentul respectiv 27 de ani, iar premiul Planeta nu este in nici un caz un premiu de incurajare a tinerilor.
Acestea fiind spuse, sa trecem la lectura cartii. Neverosimila asemanare cu romanul mai sus pomenit al lui Dan Brown e izbitoare. Povestea curge exact in acelasi fel, cu aproximativ acelasi tip de personaje si cu o trama suficient de senzationalista incit sa atraga publicul larg. E ceva, desigur, in stilul de scriere care o face foarte diferita stilistic de simplitatea comerciala a lui Brown, dar pina la forma, continutul este cel care prevaleaza.
Un tinar asistent universitar spaniol, deprimat din cauza servitutilor academice indelungate pe care le-a suportat de dragul unui post „definitiv” in feuda universitara, ajunge la Venetia pentru a contempla un tablou care facuse obiectul tezei sale de doctorat: „Furtuna” de Giorgione. Exact ca in cazul Codului lui da Vinci, impulsul e de a cauta tabloul respectiv si a-i aprofunda detaliile. Fiind vorba despre o pictura mult mai putin celebra, cititorul are astfel o traire mai complexa, simtindu-se cumva printre initiati. Prilej pentru scriitor de lungi si savante analize ale tabloului, cu divagatii spre istoria artei si comparatii intre interpretari diverse.
Pictura fiind una destul de misterioasa, variantele sint si ele numeroase. Fundalul pe care se petrece povestea este cea mai cliseizata dintre Venetii.
Desi este infierata imaginea turistica, iar japonezii in virsta sint numai buni de batjocorit de catre un localnic inacrit in rele, dar dotat cu o limba ascutita, Venetia cea inaccesibila turistilor este la fel de previzibila, doar ca in registru mai degraba literar: un oras mort si morbid, care inghite intrusul intr-un virtej al mortii din care acesta nu se mai poate sustrage, un oras aflat pe marginea prabusirii: „Nimeni nu poate salva Venetia, nimeni nu poate s-o salveze de la pieirea la care a fost osindita din ziua cind a fost construita. (… ). Centimetru cu centimetru, Venetia se scufunda incet, intr-o agonie lenta si grandioasa. (… ) Intr-o zi nu vom mai fi un oras, vom fi un cimitir submarin, cu palate ca mausoleele si cu piete ample, ca sa se plimbe mortii. Dar datoria noastra este sa raminem aici pina cind va veni cataclismul, datoria noastra este sa murim cu orasul care ne-a ales pentru sacrificiu. Nu se admit dezertari”.
Aglomerarea de clisee m-a contrariat
Povestea nu se abate de la reteta: o crima inca din primele pagini, la care spaniolul asista ingrozit intr-o piata venetiana. Un inel misterios care zboara de la o fereastra si ajunge pe fundul unui canal (de unde va fi recuperat! Sigur ca are o stema si niste indicii care se potrivesc cu cele din tablou!). Aparentul criminal trece o clipa pe la fereastra unui palat (cum altfel decit parasit?) si are, desigur, o masca, acea masca de care se face uz si abuz in toate productiile morbid-venetiene: masca cu fata alba si cioc, inspaimintatoare, daca n-ar fi devenit comica prin redundanta.
S-ar mai putea adauga ca tinarul spaniol este un amorez aproape obsedat, ca fantazeaza erotic cu fiecare tip de femeie italianca pe care o intilneste si ca, fireste, se indragosteste de cea mai misterioasa si mai periculoasa dintre ele. Pentru picanterie se mai poate adauga ca dintre femeile italiene care defileaza in roman nu lipseste „vaduva neagra”, Dina, de sorginte mai degraba sudica, siciliana, dar ce are a face? In Venetia se gasesc de toate! Trebuie sa recunosc ca aceasta uriasa aglomerare de clisee m-a contrariat si poate ma face oarecum nedreapta fata de acest roman atit de tradus si de premiat. Dar atunci cind asteptarile sint mari…
Contrapunctul este practicat cu stingacie
Ceea ce diferentiaza romanul de unul cu totul comercial este o chestiune stilistica. Juan Manuel de Prada si-a exersat un stil numit de criticii spanioli „baroc”. Analize minutioase ale sentimentelor sau obiectelor, fraze lungi (foarte lungi) care amintesc de pretentiile de abisalitate ale romancierilor nostri din anii ‘60-’70, adica ceva ce trebuie sa fi dat mare bataie de cap traducatoarei. Pe alocuri, forma aceasta cautata si muncita atrage atentia si chiar citeodata captiveaza, dar continutul cliseizat la maxim nu poate fi compensat de acest brocard stilistic, si el citeodata obositor. Ca sa nu mai spun ca alaturarea dintre povestea previzibila, politist-cultural-senzationalista si introspectiile nesfirsite ale personajului principal masculin (mai degraba abstinent si avind mereu probleme cu erectiile sublimate) este citeodata destul de kitsch.
O alta alegere iarasi ciudata este un fel de repetitie contrapunctica a anumitor consideratii: despre Venetia (cea cu orasul submarin populat de morti), despre femei (impartite in tipuri, ca la Breban, cu sinii mici si tari sau moi si asimetrici, cu pielea muncita de alergari zilnice sau, dimpotriva, cu „coapsele foarte albe si napadite de celulita – poate ca se frecau intre ele in partea de sus – cu o textura pe care mi-am inchipuit-o ca de faina, dar o faina calduta si cu cocoloase”), despre voyeurism (infierat, dar practicat asiduu).
Pe de-o parte, contrapunctul este practicat cu un fel de insistenta nu intotdeauna justificata, pe de alta parte consideratiile un sint tocmai originale. Ceea ce cistiga insa simpatia cititorului ramine atitudinea constant autoironica a personajului principal, ceea ce da o importanta nota de autentic vocii care se aude in aceasta carte.
Un amestec straniu si ambiguu de comercial si stilistica migaloasa si un autor care trebuie probabil cunoscut mai bine, pentru a inlatura senzatia contrarianta pe care o produce aceasta carte.
Juan Manuel de Prada, Furtuna,
traducere din limba
spaniola de Lavinia Similaru,
Editura RAO, 2006