Titlul de mai sus „l-a ales“ involuntar chiar autorul, Ioan T. Morar, care a decis la lansarea celor Șapte ani în Provence la Iași să vorbească despre experiența lui de jurat în cadrul unui concurs de ulei de măsline din cadrul târgului anual Foire de Brignoles. „Cum îți așterni așa dormi“ ne învață un proverb bine-cunoscut, așadar referințele cronicarului la ulei și măslin nu se vor lăsa prea mult așteptate, deși volumul proaspăt lansat sigur nu e (doar) despre măslini. De la Ioan T. Morar aflăm că lavanda, vinul și măslinul – semne iconice ale Provenței – au în spate povești care merită consemnate și date mai departe.
Despre Șapte ani în Provence s-ar putea spune că este un jurnal de călătorie, o antologie de reportaje sau o colecție de povestiri. După cum a mărturisit recent Ioan T. Morar, într-un interviu, volumul acesta, deși nu e un jurnal și nici ghid de călătorie, poate fi citit și așa. Adăugirea relevantă e însă următoarea: „E o carte a instalării într-un loc nou“.
De aceea am și așteptat și citit acest volum cu mult interes. Un interes mai degrabă personal, decât profesional, căci eram extrem de curios cum arată „povestea de succes“ a unui autoexilat suficient de notoriu în spațiul cultural autohton: cofondator și jurnalist la „Academia Cațavencu“, poet premiat, autor al apreciatelor și traduselor romane Lindenfeld (2005) și Negru și roșu (2013), de asemenea membru mai-mult-decât vizibil al fostului grup Divertis.
Experiența acomodării într-o cultură străină și a instalării într-un loc străin poate fi o supratemă extrem de provocatoare. Mai ales pentru cititorul care a experimentat acest tip de alegere, dar nu pentru a scăpa de un „aici și acum”, ci pentru a ajunge „mai departe”. Povestea descoperirilor, întâlnirilor și afirmărilor într-o cultură străină – firește că folosesc termenul „străin“ în sens instrumental, convențional – se anunța una plină de culoare și arome. Și când spun arome am în vedere că Ioan T. Morar este unul dintre autorii care meritau să fie citiți pe site-ul vinul.ro – de unde am aflat că „vinul te locuiește, nu te înlocuiește“ și că la Château de Fontcreuse, din Cassis, s-a retras pentru scris Virginia Woolf de-a lungul câtorva veri între 1925 și 1929.
De asemenea, am în minte faptul că Morar a început să scrie prin 2013 un blog cu recomandări de vinuri cumsecade, adică accesibile – morar.vinul.ro –, care din păcate astăzi este defunct. Conform așteptărilor, partea a V-a (și ultima) a volumului de față este dedicată podgoriilor și domeniilor vinicole care i-au apărut în cale autorului. Pornind de la propoziția „Vinul e un fapt de cultură“, acesta îmbină datele istorice cu impresiile și poveștile din spatele unor etichete, dintre care mie mi-a atras atenția una extrem de ludică: „Vin de Merde“, cu un preț care nu e de merde și anume 14 euro.
Vinul e cultură, îmi permit și eu să afirm cu tărie, nu pentru că producătorii sponsorizează teatrul, jazzul sau diverse alte forme și manifestări culturale, ci pentru că eu unul nu-mi pot imagina fără vin și anotimpul recoltelor literatura lui François Rabelais, de exemplu. Cea mai interesantă experiență oenologică relatată în volumul recenzat rămâne cea a atestării lui Ioan T. Morar ca paharnic al papei, pe malul drept al Ronului, la Châteauneuf-du-Pape: „«Nu vrei să te întronăm în Ordinul paharnicilor din Châteauneuf-du-Pape?» (Echansonnerie des papes, în franceză). Asemenea unui cal întrebat dacă vrea ovăz, am răspuns entuziasmat: da! Și «da» a rămas. Însă cum în spatele oricărui «da», chiar în ecoul rostirii lui, se zvârcolesc și niște mici îndoieli, m-am întrebat și eu: cine sunt acești paharnici? Ce-i mână pe ei în luptă? Pot eu, cetățean al unei țări majoritar ortodoxe, să mă dau de partea papilor? Ce mi se cere să fac în schimbul admiterii în această confrerie?“
Mirările și întrebările de mai sus nu constituie altceva decât un pretext pentru o incursiune istorică și pentru descrierea ritualului confreriei care numără doar doi români: Julia Scavo (căsătorită în Franța) și autorul nostru. Mi-a plăcut, în context, și panseul „morarian“ cu care se încheie această povestioară: „vinul roșu este, pentru om, o reparațiune, o compensație pe care Dumnezeu ne-a făcut-o după izgonirea din Paradis“. Ca o paranteză: dacă vinul ar fi avut funcția asta compensatorie, putea și Dumnezeu să ni-l dea mai ușor, nu după atâta muncă…
Permanenta pendulare între limbile română și franceză (chiar și provensală)
Scrierile publicate anterior în „Orizont“ și pe vinul.ro, adunate acum în volum, reușesc să ilustreze un univers mai degrabă construit decât dat celui care hotărăște să fie fericit și liniștit în sudul Franței, în micul orășel La Ciotat. E un univers locuit de oameni aflați în contact cu cultura română și cu România într-o măsură, cel puțin pentru mine, surprinzătoare. Permanenta pendulare între limbile română și franceză (chiar și provensală) îi prilejuiește autorului să scrie pagini întregi – cu numeroase și interesante digresiuni – de istorie literară și mai ales de biografie literară. Iar referințele nu se limitează doar la autori în limbile respective, căci numele despre care alege autorul să scrie (deseori după o documentare atentă) sunt cât se poate de cosmopolite. Și nu se limitează doar la scriitori. Memoriei lui Auguste și Louis Lumière (autorii unuia dintre primele filme din lume, Sosirea unui tren în gara din La Ciotat, 1895) îi este dedicat unul dintre primele texte. Apoi, rând pe rând, textele (grupate în partea a III-a) refac biografii, relații sau întâmplări excepționale.
Astfel aflăm că la Sanary, între 1933 și 1939, puteau fi văzuți la cafenea Thomas Mann, Bruno Frank, Arnold Zweig, Lion Feuchtwanger, Bertolt Brecht, Franz Werfel sau Arthur Koestler, motiv pentru care satul provensal de pescari Sanary devenise „capitala literaturii germane“. Jocul cinematografului cu literatura este refăcut în paginile dedicate relației dintre lui Marcel Pagnol și Jean Giono, vânzarea la licitație cu 434.500 euro a pistolului cu care Paul Verlaine a tras asupra lui Arthur Rimbaud e un pretext excelent pentru a reconfigura viața aventurierului Jean Nicholas Arthur Rimbaud, iar faptul de a fi locuit la Nîmes îi provoacă lui Ioan T. Morar rememorarea figurii lui Hemingway, în timp ce mica localitate L’Isle-sur-la-Sorgue, de lângă Avignon, pare mai importantă când afli că aici s-a născut René Char, vizitat cândva aici de Tristan Tzara, sau că la Fontaine-de-Vaucluse s-a retras pentru a-și scrie cele mai importante texte Francesco Petrarca.
Etimologiile joacă și ele un rol demn de a fi semnalat: știți, de exemplu, originea cuvântului „damigeană“? Nu-i nimic, paginile de față includ și această lămurire. Ce înseamnă „extravirgin“? Firește că un degustător de ulei de măsline ca Ioan T. Morar vă poate lămuri pe o pagină întreagă. („Gradele de virginitate“ de altfel reprezintă un bun pretext pentru autor să ironizeze fecioarele promise în rai celor care cred într-un astfel de rai.)
Istoria pastisului și a celebrului Paul Ricard este și ea recuperată. (Grupul Pernod-Ricard e liderul la zi al spirtoaselor.) Care să fie istoria jocului cu bile pe care noi îl numim din pedanterie în continuare „petanque“, nu petancă? Jocul citărilor îl aduce la suprafață pe Rabelais, care afirma că e un remediu pentru reumatism, petanca (ped tanca în provensală, înțelegeți nu-i așa de unde-i vine numele?) fiind descrisă chiar și de Enciclopedia lui Diderot și d’Alembert.
În general, textele se deschid spre o lectură plăcută, dar sunt de-a dreptul supărătoare autoironiile cenzurate și înrămate („Am spus fraza asta ca să par și eu un autor mai serios, cu aplecare spre filosofie, ca toți autorii serioși“). De asemenea, poantele explicate. O poantă se explică doar celui care nu o înțelege, iar dacă autorul simte des nevoia de a o explica… Receptarea pozitivă a volumului cred că se datorează, indirect desigur, avertismentului lui Ioan T. Morar – „eu nu scriu pentru prieteni sau critici literari“ –, un avertisment în cheia unei captatio benevolentiae. Bunăvoință avem, asta e sigur, căci recomand acest volum nu celor care se pregătesc de o vacanță în Provența, ci acelora care se gândesc să emigreze, el putând fi citit ca un rețetar pentru cel care vrea să supraviețuiască literar, scriind mai ales pentru publicul de „aici“. Iar dacă astăzi „acasă“ poate însemna oriunde și peste tot, Ioan T. Morar dovedește prin paginile de față că acel „acasă“ intens și râvnit ani de zile e La Ciotat.