Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Scurtă istorie a beției, de Mark Forsyth, care va apărea în curând în colecția „Hexagon. Istorie“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

Prima cârciumă numită saloon a fost Brown’s Hole din orașul Brown din Utah. Ideea era, se pare, ca treaba să sune stilat și franțuzit, dar primele cârciumi de acolo în nici un caz nu erau așa. Inițial le găseai în corturi. Când aflau despre un nou oraș minier, cei interesați să facă bani puteau considera că mineritul nu li se potrivea. Așa că puneau mâna pe un cort și un butoi și își făceau apariția la fața locului. Asta era tot. Uneori, o scândură pe două butoaie ținea loc de bar, dar la atât se limita franțu­zirea. Iată descrierea unei cârciumi instalate într-un cort din Kansas: „Consta în niște pari încrucișați […] care susțineau o coamă peste care era trasă o velă veche […] formând un spațiu de doi metri pe doi metri și jumătate, poate de un metru, un metru și jumătate înălțime – suficient de mare cât să adăpostească două butoaie cu whisky, două decantoare, câteva pahare, trei-patru borcane cu stridii murate și două-trei cutii cu sardine, dar nici un fel de produse de brutărie. Patronul probabil că își înțelegea afacerea mai bine decât noi și refuzase să-și irosească capitalul desigur modest investind în articole care nu erau de primă necesitate“.

Un exemplu tipic de patron de cârciumă e Roy Bean, un individ la care vom reveni în câteva rânduri pe parcursul acestui capitol. Bean era un escroc care, pe atunci, își bătea soția în orașul texan Beanville (fără legătură cu numele lui). În 1881 a auzit că muncitorii de la o nouă cale ferată își făcuseră tabără în apropiere de râul Pecos. Așa că a vândut tot ce avea și a cumpărat zece butoaie de whisky de 250 de litri și un cort. Apoi a pornit la drum și a găsit o tabără cu 8.000 de bărbați însetați. Și-a montat cortul și și-a început noua carieră.

A apărut însă o problemă. Atractivitatea Vestului Sălbatic consta în faptul că nu prea avea o infrastructură juridică. Cel mai apropiat tribunal era la 320 de kilometri depărtare, în Fort Stockton. Cei 8.000 de muncitori la căile ferate nu aveau nici băutură, nici lege. Cine să-i protejeze pe localnici de un potlogar ca Bean? Din fericire, un polițist texan aflat în trecere a sesizat problema. A făcut o vizită la cârciuma lui Roy Bean și l-a întrebat direct dacă voia să fie judecător de pace.

Bean a spus da.

Funcția de judecător de pace a fost un adevărat pas înainte pentru un infractor recidivist ca Bean. Și era cum nu se poate mai bine pentru toți cei din zonă, pentru că de acum aveau acces la lege. Toată lumea era fericită. Bean a fost atât de fericit, încât s-a dus imediat să tragă asupra cârciumii rivalului său principal, care era evreu, ceea ce părea să-i justifice acțiunea, deși ce era drept și ce era nedrept depindea acum întru totul de judecătorul Roy Bean.

Să-l lăsăm pe judecătorul Bean deocamdată și să revenim la el abia la următoarea omucidere cu cir­cumstanțe agravante de natură rasială, câteva pagini mai încolo. El constituie totuși un bun exemplu al modului în care funcționau în general lucrurile. Începi o afacere oarecare (în acest caz, o cale ferată), afacerea presupune angajați, an­gajații aduc bani, banii aduc cârciumi, iar cârciumile aduc în cele din urmă (sau devin, în cazul de mai sus) tribunale. Dar deocamdată tot într-un cort ne aflăm.

Adesea, barmanul dintr-un cort (dacă-l putem onora cu acest apelativ) își vindea pur și simplu marfa și pleca acasă. Dacă voia să rămână, avea două opțiuni. Prima, putea să mai trimită după băutură. Acest lucru implica un transfer de bani, un fel de aranjament contractual foarte greu de impus. Sau își putea contraface băutura.

Există o carte din 1853 intitulată The Manufacture of Liquors, Wines, and Cordials without the Aid of Distillation. Nu e așa de rău cum sună. Surprinzător, distilarea încă face parte din fabricare. Argumentul general al cărții e că, în loc să cumpere brandy sau whisky, cârciumarul înțelept și cumpătat ar trebui să cumpere alcool pur și să-i adauge arome, pentru ca apoi să pretindă că vinde whisky sau brandy sau alt­ceva. Autorul se justifică spunând că oricum asta fac distileriile europene și că americanii au rămas în urmă. De asemenea, „următoarele instruc­țiuni vor asigura o economie de 90-550% per zece litri; iar cea mai riguroasă examinare cu greu va putea deosebi originalul de imitație, doar un test chimic putând indica di­ferența dintre cele două“.

Nu sunt sigur că e complet ade­vărat, dar bănuiesc că nu trebuie să fii un împătimit al whisky-ului ca să nu te lași păcălit de rețeta pentru un whisky vechi de secară: „Alcool neutru, 18 litri; soluție alcoolică de amidon, 4,5 litri; decoct de ceai, 0,5 litri; infuzie de migdale, 0,5 litri; colorează cu 30 de grame de tinctură de coșenilă și zahăr ars, 120 de grame; adaugă trei picături de ulei aromatizat, dizolvate în 30 de mililitri de alcool“.

Conform acestei cărți, „whis­ky-ul scoțian“ conținea „creozot: cinci picături“. Romul de Jamaica conținea acid sulfuric; doar 15 mililitri, dar probabil că tot apărea la un test chimic. Aceste băuturi subtile și delicate primeau nume la fel de subtile și delicate, cum ar fi lustru de sicriu, suc de tarantulă, picior-împiedicat și sos de oaie.

În general, acest tip de poșircă a dispărut odată cu apariția cârciumii propriu-zise, unde propriu-zis înseamnă pur și simplu „o cons­trucție permanentă“. Din momen­tul în care ai câteva construcții permanente, apare competiția și astfel produsele se îmbunătățesc.

Atât competiția, cât și con­struc­țiile permanente aveau să apară destul de curând. După doar cinci săptămâni de la instalarea taberei pentru muncitorii de cale ferată în Minot, Dakota de Nord, noul orășel (dacă-l putem numi așa) avea douăsprezece cârciumi. De la cort se trecea la un fel de văgăună, o scobitură excavată într-un versant de deal, din al cărei tavan picura apa. Un asemenea edificiu îl costa pe cârciumar uriașa sumă de 1,65 de dolari într-o epocă în care un mun­citor la fermă câștiga în jur de 60 de cenți pe zi. Când avea nevoie să se extindă din nou, îl costa 500 de dolari să construiască o cârciumă cu fațadă falsă. Ultima componentă a cârciumii era cea mai scumpă. Cinci ani mai târziu sosea și mobilierul de bar, sculptat în lemn masiv și transportat cu catârul. Costa, cu transport cu tot, 1.500 de dolari.

Deci cum arăta produsul finit și cum era să bei înăuntru? Hollywoodul înfățișează de obicei o cârciumă uriașă în mijlocul orașului, situație impusă de scenarii, pentru că astfel eroul e forțat să se confrunte cu răufăcătorul. Dar, așa cum am văzut, în orașe funcționau de obicei multe cârciumi și în realitate răufăcătorul și eroul puteau bea un păhărel în liniște, fără să dea vreodată nas în nas. De obicei, cârciuma era o construcție destul de îngustă, de preferință situată la colțul străzii, fiindcă astfel reclama era mai eficientă.

Primul și cel mai evident lucru pe care îl remarcai era fațada falsă înaltă cât două etaje și bătută în cuie în partea din față a unei clădiri cu un singur nivel. Nu se știe de ce cârciumile erau construite astfel. Nu păcăleau pe nimeni. Nici n-aveau cum, decât dacă te apropiai de local pe o linie dreaptă perpendiculară pe ușa de la intrare, lucru imposibil dacă erau clădiri pe ambele părți ale străzii. Se lucra mult la fațadă. Etajul superior avea ferestre false și uneori chiar și jgheabul unui acoperiș inexistent. Fațada falsă era o minciună evidentă, universală pe care, din motive necunoscute, toată America o accepta.

CARTEA

Pentru vechii egipteni, beția era vehiculul transei mistice. Pentru vikingi, era sursa poeziei, bune sau rele. Pentru tinerele americane din localurile clandestine ale anilor 1920, consumul de alcool echivala cu emanciparea de sub tutela bărbatului. Iar pentru femeile vest-africane, des­coperirea fermentării berii a fost nici mai mult, nici mai puțin decât momentul în care omului i-a căzut coada de maimuță. Cu umor și înțelegere față de această meteahnă străveche a omenirii, Mark Forsyth dezvăluie câteva episoade semnificative ale relației omului cu alcoolul de-a lungul timpului și cele mai interesante expresii culturale ale beției. Dacă cititorii bănuiau deja că alcoolul a jucat un rol important în istorie, cartea le arată că acesta a fost de-a dreptul esențial.