Havana, cinci zile, mic dejun inclus, nu au încercat să ne vândă nimic. Așa sună cea mai adevărat-reconfortantă frază din jurnalul de bord al unei luni recent încheiate din Cuba. Pentru că, oricât de mult aș încerca să domolesc avalanșa de superlative la adresa unei vacanțe ideale care ne-a recent ușurat buzunarele (mie și partenerului meu de viață), nu reușesc să ignor ospitalitatea condițional-optativă a gazdelor, de care ne-am lovit la fața locului.
Dacă nu știai, condiționalul-optativ este un mod personal care exprimă o acțiune dorită (optativ vine din latinescul „optare“, care semnifică a dori) sau o acțiune realizabilă dacă este îndeplinită o anumită condiție. Eu doream doar o cameră curată, preferabil cu aerisire și apă curentă, în care să-mi vindec insomniile cronice generate de diferența de fus orar în casa unor localnici care să mă primească cu brațele deschise. În formularul de rezervare a camerei cu pricina, anterior efectuării unei plăți, era necesar să optez cu exactitate și conștiință curată care ar fi mai exact scopul călătoriei mele în țara lui Fidel: vizita rubedeniilor – nu, afaceri sau misiuni diplomatice – clar nu, jurnalistică – nu mersi, nu o mai înghit pe asta (ultima dată când am bifat o asemenea opțiune mi s-a refuzat aplicația de viză pe motiv că omul care scrie nu are simplul drept de a fi un turist de rând și prin urmare sigur plănuiește un scandal internațional de îndată ce a coborât din avion), cercetare, religie, competiții sportive sau proiecte umanitare – nu, nu, mi-ar plăcea și poate data viitoare și… iată avem un câștigător – sprijin pentru poporul cubanez – bineînțeles că da, s-a făcut. Așadar nu am optat pentru un lanț hotelier made in Spain care deturnează toate fondurile din buzunarele turiștilor internaționali direct pe lângă buzunarul cubanezului muncitor, ci din dragoste cu cele mai bune intenții pentru afacerile de familie frumos listate pe un site made in USA care direcționează fondurile minus comision către aceștia din urmă.
O lună, șase locații (Havana, Playa Larga, Trinidad, Cienfuegos, Varadero, Cardenas) și opt cazări diferite. Trei în Havana, două în Cienfuegos, una în Varadero și Cardenas și restul până la capăt în celelalte două orașe.
Începutul a fost promițător, deși taxiul de la aeroport spre Havana ni s-a părut un pic suspect de piperat. Abel, fiul lui Abel senior, ne-a asigurat într-o engleză perfectă, în timp ce aluneca pe ecranul lucios și fără zgârieturi al unui iPhone 5 că acesta e tariful de noapte. Lângă noi, doi indieni s-au suit lejer într-o mașină cu aer condiționat după ce au primit asigurarea că drumul spre același loc nu face mai mult de jumătate din suma pe care urma să o achităm noi taxiului tocmit de gazdă.
La schimb am primit cărți de vizită într-un celofan personalizat care conținea și câte un pandantiv Tree of Life, o mână de broșuri cu cele mai vandabile, ieftine, convenabile modalități de a bea în centrul vechi al capitalei, un ventilator cu telecomandă și prosoape pufoase noi nouțe, toate incluse în prețul camerei, fără discuție.
Barul din centrul satului, cu rom și cola la discreție, internet cu ora și toaletă la farmacia de vizavi
Decizia de a pleca spre Playa Larga în plin sezon ciclonic nu a fost prea inspirată. De îndată ce am coborât în stația de autobuz, de unde am tocmit pentru doar 3 dolari un bici taxi care să ne ducă la BY Hostel Oasis, care se afla la nici mai mult, nici mai puțin de 300 m distanță, am realizat că avem de fapt nevoie de o barcă pentru a ne urni dintr-un loc în altul. Turna cu găleata. Se răsturnase oceanul cu fața în jos și ne lichefia oscioarele. Peisajul era cel puțin lacustru. Lacustru devenise de fapt mantra de zi cu zi atunci când am observat cum de sub pat se arăta un mic firicel de apă care își urma nestingherit cursul către rucsacurile de pe jos larg deschise și deloc impermeabile. În două ore dispuneam de un lac propriu chiar în intimitatea camerei noastre.
Pinito, gazda noastră, s-a oferit binevoitor să ne dea spre închiriat două biciclete. În fond, de ce nu? Plouă, plouă, babele se ouă, dar cumva tot trebuie să ne deplasam în perimetrul celor 2 km pătrați de sat de vacanță uitat sigur și de lume, și de Dumnezeu, dar mai ales de vreun cetățean care să fi deschis vreun restaurant unde am fi putut mânca măcar o omletă acompaniată de o cafea măcar neagră care să ne mai facă să uităm că Perioada Specială a trecut și nu se mai moare de foame în țara asta. Mulțumim, dragă Pinito, dar mai bine optăm în favoarea unui baraj pentru atenuarea undelor de viitură care lovesc necontenit peretele de nord al locuinței. Probabil singurul lucru care ne-a ținut departe de vreun sindrom bacovian a fost barul din centrul satului, unde aveam rom și cola la discreție, internet cu ora și toaletă la farmacia de vizavi. Pinito a bătut în cuie un sac de rafie la fereastra camerei incriminate și nu a mai încercat să ne vândă nimic.
Înapoi în Havana, Yirma și Tony, doi pensionari bonomi, ne arată mândri aparatul de aer condiționat care răcește într-o bătaie de geană camera în care vom dormi în următoarele trei nopți, despărțită de dormitorul lor de o baie cu prosoape dintr-o vitrină securizată. Yirma ne vinde rapid un mic-dejun organic și sățios (aveam a doua zi să aflăm că sucul de portocale are gust de medicamente și e tras cu apă, dar trecem grațios și peste asta), iar Tony ne întreabă din trei în trei minute cu ce ajungem în Trinidad și dacă avem unde sta acolo, pentru că, desigur, cunoaște un șofer care să ne ia de aici, fix de sub geam, și să ne predea nevătămați unor prieteni de familie de bună credință care ne-ar taxa măcar dublul prețului pe care îl găsim pe platforma de rezervări online. Ne îndulcesc cu miere naturală și pudră de spirulină (o puteți cumpăra de aici din colț, fără grijă și fără comision), dar ne învoim să luăm doar șoferul, nu pentru că ar fi o afacere nemaipomenită, ci pentru că suntem prea leneși să mergem în stația de autobuz de două ori (o dată pentru bilet și alta pentru plecare).
Miriam exsudă ospitalitate maternă, ne cară bagajele și în fiecare zi ne culege rufele de la uscat, chiar dacă nu s-au uscat, și le împăturește frumos pe pat. Ea e stăpâna absolută a vilei din Trinidad, unde suntem și noi cazați la ultimul etaj. Ne dă suc rece de mango, netras în apă și neîndulcit, exact așa cum îmi place mie. Las garda jos și încep să leg o prietenie sinceră. Cât ai clipi Miriam îmi aduce trei milieuri, făcute la mână de nepoata ei din nu știu ce sat. Zâmbesc. Mi-am înghițit cuvintele. Lui I. îi servește rapid toate excursiile de o zi pe care le putem face în zonă. Ne mai gândim. Înfulecăm mic dejunul copios (cel puțin în prima zi) în speranța că ne-om putea sustrage subit din calea furtunii de oferte de nerefuzat din catalogul gazdei noastre. Dar nu. Revine la scurt timp cu o cutie din lemn frumos șlefuit pe care scrie corect Cohiba. Piesa de rezistență. Cele mai bune și mai scumpe trabucuri cubaneze și-au făcut loc în magazia lui Miriam, care tocmai le primise de la un văr angajat la fabrica cu pricina. Au acte de proveniență, miros bine, benzile de pe fiecare trabuc în parte strălucesc în soare. La magazin valorează vreo 500 de dolari, dar noi avem șansa de a le lua aici și acum la o pătrime din prețul efectiv. Ne-ar tenta, dar parcă e prea frumos să fie adevărat.
Cu prima ocazie de internet dau o căutare după elementele de siguranță ale brandului și spre marea mea dezamăgire realizez că nici măcar jumătate din acestea nu figurau în cutia gazdei noastre. Seara refuzăm oferta cu mare părere de rău. A doua zi Miriam a uitat să aducă jumătate din micul dejun și nu ne-a mai cules rufele de afară.