Nu cred că s-ar mai putea spune foarte multe despre micul – și deja vechiul – scandal iscat de suspendarea calității de membru USR a Hertei Müller.
Dar, înainte de toate, o precizare: cazul ei nu e unul singular, ci doar cel mai vizibil și de aceea a fost cel mai exploatat mediatic. În aceeași situație se află și alți scriitori ce trăiesc de decenii bune în străinătate: exilați și emigrați, etnici români, germani ori maghiari – o mică filială a Uniunii Scriitorilor din diaspora. Una ai cărei membri de obicei nu-și plătesc cotizația la birouașele din țară, iar câteodată nici nu au habar că ar trebui s-o facă. Mă întreb, de exemplu, dacă prestigiosul scriitor maghiar Ádám Bodor, membru al Uniunii Scriitorilor din România încă din anii 1970, apoi emigrat în Ungaria în anii 1980 și faimos mai ales pentru cărțile publicate după 1990 (Vizita arhiepiscopului și Zona sinistra, traduse și în română), se mai află pe listele Uniunii și dacă are tot statutul de suspendat – căci bănuiesc că de vreo treizeci de ani încoace n-a mai apucat să-și achite cotizația.
Dar, mă gândesc iarăși, ar trebui s-o facă? Cred că nu. Am explicat în episoadele trecute că, oricum ar fi, acești scriitori, aflați de mulți ani în străinătate, nu au cum să beneficieze de drepturile conferite membrilor USR din țară. Iar dintr-o altă perspectivă, toți acești creatori, scriitori de prima mână, ce aparțin concomitent literaturii române și literaturii țării lor de emigrație, sunt membri de prestigiu ai Uniunii Scriitorilor. Ádám Bodor, Herta Müller, Richard Wagner, Johann Lippet și câți alții or mai fi nu au neapărată nevoie de USR, ci invers. USR este cea care are (sau ar putea avea, cu un pic de înțelepciune) un beneficiu de imagine de pe urma lor.
Pentru acești scriitori, pe care orice asociație scriitoricească din lume ar fi mândră să-i aibă ca membri, s-ar putea decide – cum s-a mai spus – un statut aparte, acela de membri de onoare, fără obligații financiare (că altele nici nu prea mai există) și fără drepturile statutare (de care oricum nu beneficiază). Nu e mare lucru: s-ar oficializa într-o formă elevată și, de altfel, conformă cu realitatea un statut de pe urma căruia Uniunea Scriitorilor ar avea cel mai mult de câștigat.
Aici s-ar putea obiecta că astfel se creează o discriminare între membrii Uniunii: unii plătesc, alții onorează. Dar o organizație liber constituită de artiști, de creatori, nu e o asociație de locatari, a cărei principală grijă e plata întreținerii și a cheltuielilor cu becurile de pe hol și cu femeia de serviciu.
Așa că s-ar cuveni să dea dovadă de un pic de flexibilitate în astfel de situații, care nu-s unele oarecare, fiindcă nici scriitorii în cauză nu sunt unii oarecare. Iată, anul acesta, la târgul de carte de la Leipzig, unul dintre cele mai vechi și mai mari târguri de carte din lume, România a fost invitată de onoare, lucru care a oferit dintr-odată o vizibilitate maximă literaturii române. Iar acolo, printre lansări de carte și dezbateri cu invitați de marcă, a avut loc și un spectacol poetico-muzical al Adei Milea în tandem cu Herta Müller.
Așadar, poate că scriitoarea româno-germană va fi fost suspendată din USR, dar a fost alături de literatura română (de scriitorii români). Și n-a fost doar ea: pe lista cu manifestările de la Leipziger Buchmesse mai apar Georg Aescht, Ernest Wichner, Norman Manea și atâția alți scriitori originari din România și foarte cunoscuți în țările lor de adopție, care – ca să folosesc o sintagmă demonetizată, dar atât de potrivită aici – sunt, practic, ambasadori ai literaturii române în lume.
Oamenii aceștia au plecat dintr-o Românie comunistă, totalitară și mohorâtă. Ar fi avut toate motivele să o lase cu totul în urmă, să o uite, să rupă orice legătură cu ea. Nu au făcut-o nici până astăzi. Cred că măcar pentru atâta lucru asociația profesioniștilor de care sunt inevitabil legați le-ar putea oferi acel statut onorific despre care vorbeam. Fiindcă „membru de onoare al Uniunii Scriitorilor“ parcă sună mai bine decât „membru suspendat“, nu?