Nu mai găsesc nici o fotografie făcută în urmă cu 20 de ani de la întâlnirea cu dirijorul rus, dispărut la sfârșitul săptămânii trecute, Ghenadi Rojdestvensky, și cu soția sa, pianista Viktoria Postnikova. Era la un festival muzical internațional dedicat lui Dmitri Șostakovici la Zürich, în Elveția. Imaginea lui Rojdestvensky îmi este însă proaspătă în amintire, până astăzi, încărcată cu vitalitatea, ironia mușcătoare, soliditatea și seriozitatea memoriei, atunci când în discuție veneau fapte și oameni pe care i-a cunoscut și i-a venerat, așa cum fusese Șostakovici.
Pe lângă discurile lui Rojdestvensky nu aveam alte referințe atunci despre dirijor decât notațiile punctuale de jurnal ale lui Sviatoslav Richter, ce înregistrau distanțarea acestuia față de un personaj cu care, scria el, „nu am nici o afinitate“. Stilul de dirijat al lui Rojdestvensky, teatral, cu gesturi articulate exagerat, uneori afectat, îl făcuse chiar să-l califice drept „o păpușă mecanică“. Ceea ce Sviatoslav Richter îi recunoștea lui Rojdestvensky era însă un soi de „tenacitate“ în a face recunoscut trecutul și, în 1975, pianistul nota în carnete, cu satisfacție evidentă: „În sfârșit, [Nasul lui Șostakovici] această operă interzisă un timp atât de îndelungat a fost resuscitată. Resuscitarea se datorează obstinației lui Rojdestvensky și a [regizorului] Pokrovsky. Glorie lor! Au izbândit.“
Cariera lui Ghenadi Rojdestvensky a fost legată ani îndelungați de Opera Bolșoi de la Moscova, unde a debutat ca dirijor la vârsta de 20 de ani, cu Spărgătorul de nuci al lui Ceaikovski. Ulterior a fost unul din dirijorii orchestrei începând din 1956 și a devenit dirijor principal în anii 1965-1970. O Operă Bolșoi ce făcea oficiul de reprezentare pentru liderii de la Kremlin, și o perioadă dificilă, corespunzând cu tentativa de dezgheț politic în timpul lui Hrușciov, urmată de anii de stagnare sub regimul lui Brejnev.
Nu știu dacă Rojdestvensky a lăsat în urmă memorii despre această epocă, dar parte a amintirilor sale au fost înregistrate de realizatorul francez Bruno Monsaingeon, în două remarcabile documentare: Note interzise, cunoscut și ca Bagheta roșie, și Ghenadi Rojdestvensky: profesiunea dirijor, din nou cu titlu englez modificat în formula interogativă Dirijor sau complotist?
Celor care astăzi se întreabă cum funcționa cenzura sub regimul comunist li se poate oferi drept ilustrație, mai eficientă decât tratatele scrise despre această instituție, o mărturie a lui Rojdestvensky. Bibliofilul colecționar, atașat de cărțile rare, îi arăta lui Monsaingeon un exemplar dintr-o biografie a lui Serghei Prokofiev, ediția publicată în 1957. Mai mult ca probabil este cea a lui I. Nestiev, apărut prima oară în 1946. În exemplarul lui Rojdestvensky pagina 295 figura în mod neașteptat de două ori, cu texte diferite.
Pe pagina ediției inițiale stătea scris: „Evoluția ideologică a compozitorului Prokofiev a fost favorizată de întâlnirile sale cu marile personalități ale statului sovietic. În cursul unei recepții guvernamentale, Prokofiev s-a întreținut cu Molotov care a exprimat idei extrem de interesante despre direcția luată de arta muzicală în Uniunea Sovietică. Iată ce relatează compozitorul: «Am vorbit despre unele din lucrările mele puțin cunoscute publicului sovietic. Am spus: dacă le vom prezenta în concert vor stârni un scandal!» – «Nu este nimic grav dacă sunteți criticat puțin», a răspuns Molotov. «Dacă dumneavoastră considerați că această muzică poate atinge masele, atunci, da, ea trebuie prezentată în concert. Dacă este destinată numai unui cerc restrâns de esteți, atunci ea este evident de un interes restrâns»“. „Această discuție i-a marcat profund conștiința lui Prokofiev“, se nota în prima versiune a biografiei.
Cartea fusese însă scrisă înaintea Raportului celebru deschizând destalinizarea hrușcioviană din 1956, iar pentru cenzură, la apariția volumului, Molotov devenise un personaj „anti-partinic“. Urmarea a fost ruperea paginii tipărite, în locul căreia a fost lipită în volum o alta, cu un text modificat. Molotov era înlocuit cu… Maxim Gorki: „Evoluția ideologică a compozitorului Prokofiev a fost favorizată de întâlnirile sale cu marile personalități ale culturii sovietice. Prokofiev a fost foarte impresionat de o convorbire cu Maxim Gorki, pe care a transcris-o: «L-am întrebat ce fel de muzică trebuie compusă astăzi. Mi-a răspuns surâzând: dumneavoastră știți mai bine. – Se pare, am spus eu, ca o imagine a noii noastre vieți, că este nevoie de o muzică antrenantă și energică! – Iar Gorki a adăugat: Într-adevăr, dar și plăcută și tandr㻓.
Amintirile lui Ghenadi Rojdestvensky sunt fără greșeală și ezitare și atunci când îl evocă pe Tihon Hrenikov, cel care a condus timp de decenii Uniunea Compozitorilor sovietici, jucând din 1948 rolul lugubru de purtător de cuvânt al conducerii de partid în condamnarea marilor compozitori. Un document de arhivă cinematografică îl arată în această postură și în 1962, la Congresul Uniunii Compozitorilor din URSS desfășurat într-o sală a Kremlinului: „Poporul și Partidul sunt sufletul artei noastre; urmând aceste principii ale esteticii sovietice, armata noastră multinațională a compozitorilor sovietici – spunea el atunci la reuniunea în prezența lui Hrușciov și Brejnev – va atinge noi înălțimi! Asta așteaptă de la noi atât poporul, cât și iubitul nostru partid comunist!“.
Hrenikov, urmat de o serie de muzicologi occidentali, avea să pretindă ulterior, inclusiv într-o mărturie filmată în 1994, că nu s-ar fi implicat în politică niciodată, că întreaga sa viață ar fi fost dedicată „ajutorării“ colegilor săi. Ghenadi Rojdestvensky nu ezită să-l contrazică: „Am fost martor ocular al atacurilor demente ale lui Tihon Hrenikov împotriva compozitorilor tineri și talentați cum au fost Schnittke, Denisov și Gubaidulina și a altor câțiva. Dar, cu viclenia și duritatea ce l-au caracterizat, nu au lăsat nici o urmă. De exemplu, atunci când am vrut să dirijez prima Simfonie a lui Schnittke nu mi s-a permis să o dau în premieră la Moscova sau Leningrad. Foloseau tot felul de pretexte: «Sala urmează să fie renovată», «Stagiunea s-a terminat», «Lucrarea nu poate fi programată». Toate motivațiile posibile. Un singur om a fost de acord să îmi pună la dispoziție o sală și orchestra, dirijorul Izrail Guzman, la Gorki. Dar pentru a cânta orice lucrare nouă a unui compozitor sovietic aveam nevoie de autorizația scrisă a secretarului Uniunii Compozitorilor, Tihon Hrenikov“.
Compozitorul Schnittke s-a dus în consecință să-l vadă pe secretar pentru permisiune. Tihon Nikolaevici l-a ascultat „atent“ pe compozitorul Schnittke și i-a răspuns că „nu înțelege“ ce vrea de la el. „Vă cer să dați autorizația interpretării simfoniei mele la Gorki.“ Hrenikov a replicat: „Nu înțeleg! Cum pot eu să autorizez ceva ce nu am interzis niciodată!“. Iar Rojdestvensky comenta în amintirile sale filmate: „Cred că Talleyrand și Joseph Fouché au fost niște copii pe lângă Tihon Nikolaevici“.
Sunt multe asemenea mărturii în documentarele despre Ghenadi Rojdestvensky și ele ar trebui relevate. Așa cum îi plăcea să spună despre Șostakovici, pe care îl descria drept „un cronicar al timpului său, asemenea lui Pimen al lui Pușkin“, și Rojdestvensky a fost și rămâne pentru mine nu numai un dirijor de excepție, dar și un cronicar curajos al epocii de regim sovietic.
Galerie foto
