În culisele scenei se vehiculează adesea expresii de genul: „a fost foarte bine în seara aceasta!“; „a fost mai slab decât data trecută“; „ne-a ieșit minunat! “. Variațiile redate astfel țin de acordul fin și sunt percepute doar de spectatorii împătimiți, artiștii înșiși ori teatrologii exersați. Dar există și pot fi cauzate de diferite motive, unele obiective, precum deplasarea spectacolului într-un alt teatru, altele subiective, precum forma de moment a protagoniștilor, gradul de empatie al sălii.
La sediu și în deplasare. Când vizionezi un spectacol nu în sediul pentru care a fost imaginat, ci în condiții de festival ori turneu, se prea poate ca anumite detalii să nu fie exact ca acasă. Concepută pentru un anumit spațiu, scenografia trebuie adaptată minor pentru a o plia pe scena de împrumut unde echipa e invitată. Uneori, și actorii au mici probleme de adaptabilitate, în sensul că intrările, ieșirile, distanțele nu mai sunt identice cu cele existente de obicei.
Firește, modificările sunt sensibile și ele nu deformează varianta originală a mizanscenei, dar am întâlnit cazuri când un spectacol strălucit să fie afectat de faptul că era mutat, prin forța împrejurărilor de festival, într-un alt loc. A juca pe o altă scenă înseamnă, pentru un interpret, în primul rând o dovadă de flexibilitate creativă, de capacitate de adecvare la un nou ambient teatral. Desigur, alegerea unei săli se face pe baza fișelor tehnice, a potrivirii cu condițiile privind dimensiunile și luminile, cele două coordonate nenegociabile, dar și de număr de spectatori, acustică etc.
Tot ce am spus până aici sunt chestiuni uzuale ale lucrătorilor din teatre, dar le-am enunțat pentru necunoscători, spre a înțelege de ce, de pildă, un spectacol apreciat ca foarte bun la teatrul care l-a produs, văzut în deplasare (turneu ori festival) să nu mai atingă uneori același nivel valoric. E unul din paradoxurile teatrului, dacă îl privești din exterior.
Unitatea primează în fața individualităților ce o compun
Mai există, însă, și o altă fațetă: provocați de noul mediu, interpreții se mobilizează și ating performanțe de trăire artistică de maximă intensitate. Și aici apare un revers, în special în cazurile trupelor neobișnuite să joace și prin alte locuri decât pe scena proprie și mai ales când e vorba despre un festival concurs: exagerează, crezând că astfel vor ieși în evidență, că vor cuceri specialiștii și publicul. În artele spectacolului, unitatea primează în fața individualităților ce o compun. Capcana acestei forme de individualism artistic e un gest de provincialism și, aș zice, chiar de carențe la capitolul profesionalism, căci reușita unei distribuții vine, printre altele, și din omogenitatea ei, din știința actorilor de a rămâne la unisonul impus de regizor în etapele de repetiție. Teatrul este o artă colectivă, iar acest lucru se vede mai ales în raporturile scenice, în maniera de relaționare în interiorul ficțiunii din perimetrul de joc. Când cineva, unul sau mai mulți, exagerează, situația sare imediat în ochi, afectând întregul, ca o notă falsă scăpată de cineva dintr-o orchestră. Actorii care își stăpânesc personajul și au o linie foarte clară în privința a ceea ce trebuie să facă în contextul teatral dat se evidențiază tocmai prin raporturile creative cu ceilalți, prin maniera în care, din țesătura aceasta complexă care se numește iluzie scenică, a cărei urzeală e invizibilă ochiului public, revarsă către sală emoție autentică.
Spectacolul de după premieră
Toată lumea din teatru știe că, aproape invariabil, reprezentația de după seara premierei e cea mai slabă din întreaga serie ulterioară. Explicațiile au rădăcini psihologice și provin din curba de mobilizare a resurselor interpretative. Cele șase-opt săptămâni de pregătire a unei noi creații înseamnă și gestionarea crescendoului emoțional al actorilor. Care trebuie să cumuleze toate calitățile personale și cele rezultate din chimia cu grupul de lucru ca să strălucească în seara primei întâlniri cu publicul. Descătușarea de energie creatoare de la premieră e un maxim pe care nici o altă reprezentație nu-l va egala. Fără ca asta să însemne că nu vor mai fi seri excepționale. Următoarea întâlnire cu spectatorii, cea post-premieră, va avea o intensitate mai joasă, dar nu va fi neapărat o ratare. Doar că, omenește, curba afectivă nu va mai fi la vârful serii de gală.
Într-o sală cu 100, 400 sau 800 de indivizi, cu de două ori mai mulți ochi ațintiți spre cutia scenei, fluxul emoțional nu este unidirecțional.
Vorbim despre mediul artistic, dar el funcționează pe principiul fizic al acțiunii și reacțiunii, al balansului. Absolut aleatoriu, deși toți cei ce pășesc în teatru o fac din interes și dorință estetică, mulțimea din sală poate fi una foarte deschisă la propunerile ce vin dinspre scenă ori, dimpotrivă, poate fi mai greu abordabilă. Actorii nu se uită niciodată în sală spre a vedea reacțiile de pe fețele spectatorilor (nici nu ar avea cum, întrucât lumina reflectoarelor îi împiedică și, chiar dacă ar reuși, e contraindicat, căci își pierd concentrarea), dar simt instinctiv reacția emoțională a publicului. E ceva dincolo de aplauze, principala formă de manifestare a spectatorilor.
O sală curioasă, primitoare îi va stimula pe interpreți. Un public mai rece, fie îi va demotiva, fie îi va îndemna să amorseze resurse suplimentare pentru a-l „topi“ afectiv. De aici vine și punctul forte al teatrului, anume însușirea sa de artă vie, de fiecare dată ușor altfel, în raport cu anumite variabile.