Mă uitam deunăzi peste niște titluri de albume cu apariție iminentă și deodată mi-a sărit în ochi unul. Se intitulează Pray for the Wicked (2018, Fueled by Ramen Records).
Trupa care îl anunță este de câțiva ani noua senzație în showbizul transoceanic: Panic! At The Disco. Nu cred să fie cineva, amator sau ba de rock, să nu fi remarcat numele scris cu !. Iar muzica… O piesă precum Victorious, de pe albumul precedent, Death Of A Bachelor, e atât de evident sclipitoare, încât pare înscrisă definitiv în antologia rockului dintotdeauna. Când am ascultat-o prima dată, mi s-a părut că o știu de când mă știu, că e născută cu mine, că e în mine, un soi de energie primordială ce-mi susține mișcarea în oraș, pe străzi, printre oameni sau mașini. Și, în ciuda faptului că n-am la activ prea multe victorii cu care să mă mândresc, și nici boxer n-am năzuit să fiu vreodată, m-am simțit învingător pe ritmul de marș tineresc absolut cuceritor, capabil să te remonteze după pasele negre ale zilei sau ale vieții. Cine n-ar vrea să fie numărul 1, în domeniul său de activitate? Dar câți sunt gata să muncească din greu pentru asta, știind că s-ar putea să se aleagă doar cu munca? Videoclipul care însoțește melodia e un rezumat al situației schițate aci vag. Aparent o mixtură de locuri comune ale american way of life, cele aproape 56.000.000 de vizionări pe YouTube arată însă o arie de răspândire ce sfidează orice localizare aplatizantă. Aceasta e viața contemporană pe planeta Pământ, iar trupa Panic! At The Disco subliniază (ori sublimează) în textele sale porțiuni din ce trăim. Muzical privind fenomenul, dincoace de reclamă, se pot detecta influențe europene în orchestrația pieselor. Ciudat numai că vânzările de discuri au atins cota maximă doar în spațiul britano-american + Canada & Noua Zeelandă, unde anglofonii sunt majoritari și corecți cumpărători de muzică.
Am scris „trupa Panic! At The Disco“, dar adevărul e că s-ar putea scrie doar „Brendon Urie“, vocalist, chitarist, pianist, basist și toboșar câteodată, unicul supraviețuitor al formulei de început, din 2006. La cei 31 de ani, Urie pare a fi un artist complet, cu figură de băiat bun, însă cam zănatic, amestec de Brendan Fraser & Jim Carrey, realmente înzestrat cu har actoricesc și posesorul unei voci de tenor liric, capabilă să acopere patru octave. Nu e uimitor; asemenea glasuri se mai aud în diferite zone ale rockului. Ce m-a surprins la Urie este felul cum trece de la registrul de jos la cel de sus. Acrobațiile sale nu sunt previzibile, iar asta conferă o anumită stranietate prestației vocale, ca și pieselor în sine. Probabil că presiunea pusă de „sistem“ pe viața personală îl va arunca într-o zi pe margine. Ca și cum i-ar prefigura traseul, videoclipurile (masiv integrate în strategia promoțională), cu omul Brendon în centru, condensează episoadele „măririi și decăderii“ unui stil de viață șablon, pe gustul publicului abulic, musai de șocat. Vezi, de exemplu, Don’t Threaten Me with a Good Time, unde personajul jucat de Brendon e devorat de-o caracatiță fantastică deghizată în femeie, care ia apoi forma și chipul celui înghițit. Vezi videoclipul Emperor’s New Clothes, chintesență a genului horror, în care a performat, între alții, și Michael Jackson, cu Thriller. Trimiterile la repere culturale bine-cunoscute nu lipsesc din panoplia Panic! At The Disco, semn că solistul și cei din jur sunt conștienți de locul propriu și de provocările asumate.
Urie și-a declarat drept idoli pe Sinatra, Bowie și trupa Queen. E posibil, deci, ca iminentul album să explodeze de pasiune și prestanță.