Premiat anul acesta la Berlin cu Ursul de Argint pentru Contribuție artistică deosebită pentru costume și scenografie (și care a fost achiziționat de Netflix), Dovlatov e primul film al lui Aleksei Gherman Jr. care ajunge pe marile ecrane de la noi. Cineastul în vârstă de 41 de ani e fiul cunoscutului cineast Aleksei Gherman și al scenaristei Svetlana Igorevna Karmalita, iar bunicul său a fost scriitorul și scenaristul Iuri Gherman.
A fost selecționat de două ori la Veneția, unde a luat Leul de Argint și Osella d’oro (Premiu de imagine) pentru Paper Soldier în 2008 și de două ori la Berlin, unde înainte de Dovlatov a participat în Competiție cu Under Electric Clouds (2015).
Marcat de pierderea tatălui său, Gherman Jr. a marșat la ideea lui Katherine Dovlatov de a adapta romanul tatălui său Zapovednik, tradus de ea în engleză sub titlul Pushkin Hills, dar a preferat un film pseudo-biografic, în care să se regăsească propriile pierderi și preocupări legate de reconstituirea atmosferei culturale din Leningradul anilor ’70 (care, în opinia sa, lipsește din cinematografia rusă).
Cehov era singurul scriitor rus căruia ar fi vrut să-i semene
Câteva informații pentru cine l-a descoperit pe Serghei Dovlatov prin intermediul acestui film: Serghei Donatovici Dovlatov-Mecik (născut dintr-un tată evreu, director de teatru, și o mamă armeană actriță devenită corector) n-a fost publicat decât în samizdat în URSS, de unde a emigrat în 1978, trecând prin Viena și stabilindu-se în 1979 în SUA. Acolo a publicat 12 cărți, dar și publicistică în „The New Yorker“ și în „The New American“, ultimul lui articol fiind despre jazz. A murit fulgerător la doar 48 de ani, în 1990, după moartea lui devenind un scriitor-cult în Rusia, unde a fost bineînțeles publicat postum. Memoria lui e păstrată și în SUA, unde o stradă cu numele său a fost inaugurată la New York în 2014.
Despre Dovlatov, Gherman Jr. a spus că este pentru ruși (cel puțin pentru intelighenția rusă) ce au fost Muhammad Ali sau Elvis Presley pentru americani. Cehov era singurul scriitor rus căruia ar fi vrut să-i semene. Umorul și inteligența lingvistică l-au făcut greu de tradus în altă limbă, de aceea nu e foarte cunoscut în afara țării.
Dovlatov și Aleksei Gherman s-au cunoscut, iar Iuri Gherman îl ajutase pe fratele lui Dovlatov să evite închisoarea și, la fel ca Dovlatov, și Aleksei Gherman a fost interzis – iată mai multe motive pentru care acest film nu e doar despre Dovlatov. El îi permite lui Aleksei Gherman Jr. să vorbească despre propria familie și despre o perioadă importantă pentru cultura rusă.
Interesant e că Gherman Jr. face, potrivit propriilor spuse, un film biografic care e 80% ficțiune. El reconstituie șapte zile din anul 1971 folosind personaje și elemente reale – scriitorul, soția, fiica, prietenul Joseph Brodsky, sărăcia, faptul că Dovlatov nu era publicat, dar imaginând dialoguri și întâmplări noi. Realizarea acestui film a fost un proces care a durat aproape zece ani. În rolul principal, regizorul a refuzat toate ofertele celor mai cunoscuți actori ruși, preferând un actor mai puțin cunoscut și deloc rus – pe sârbul Milan Marić, care a învățat rusă special pentru film.
Toate astea fiind zise, cititorul va avea cred curiozitatea de a vedea filmul. Pentru mine Dovlatov nu e memorabil sau inedit, nici pe departe. Sau poate nu sunt persoana potrivită – și Under Electric Clouds mi s-a părut pe cât de pretențios, pe atât de demodat. Eu l-am văzut lung, inteligent la modul lucrat, cu cadre lungi în care balonul e pasat de la un personaj la altul și fiecare apare, spune o chestie deșteaptă, pasează și dispare, cu o plasticitate vizuală și ea căutată. Poate ar fi trebuit să-l citesc pe Dovlatov înainte, dar oricum sunt convinsă că era mai interesant în realitate decât e pe ecran.
De fapt, filmul nici nu e despre Dovlatov, ci e modul cum Gherman Jr. vede o epocă. Fără referințe temporale clare, suspendată, alburie și poetică, kitsch-nostalgică, vag cehoviană (dar cu o sprânceană ridicată șmecher spre noi), speculând nota intelectual-rebelă a jazzului până la efectul contrar (pentru dozajul ideal, vedeți Cold War-ul lui Paweł Pawlikowski), cu replici gândite să fie scoase cu ghilimele – și mai e și băiatul ăsta, Marić, care aduce mai mult a baschetbalist decât a scriitor (Dovlatov arăta mult mai bine).
Gherman Jr. a spus într-un interviu că a vrut ca spectatorul să aibă senzația că se află în aceeași cameră cu personajele. Eu am avut senzația că stau undeva în prag și că n-am nici o poftă să intru, cu atât mai mult cu cât personajele, deși vorbesc între ele, mi se adresează de fapt direct și mă tratează un pic de sus, străduindu-se să-mi explice și să-mi demonstreze diverse, inclusiv folosind cioace intelectuale.
Dovlatov – de Aleksei German Jr., cu: Milan Maric, Danila Kozlovsky, Artur Beschastny, Helena Sujecka