„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire, de Adrian Alui Gheorghe, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Uneori e chiar bine să nu ai nume. Te ascunzi în propria discreție, treci ca umbra care nu poate fi zgâriată de nici un colț de piatră sau de zid. Fără nume, ai impresia că impactul cu timpul e nul. Nu te atinge. Pe strada noastră, care pe vremuri se numea Strada Vaniliei, care apoi s-a numit Strada Armoniei Interioare, iar apoi Strada cu o Singură Ieșire, astăzi fiind una dintre multele străzi fără nume, pentru că mai toți locuitorii sunt fără nume, trăia un domn care se numea Adolf. Și Adolf ăsta începuse la un moment dat să îmbătrânească înfiorător de repede. Era copil și deja îmbătrânea. Îmbătrânind, îi îmbătrânea și pe cei din jur.
Părinții erau îngroziți.
Vecinii erau tulburați.
Ceilalți locuitori ai străzii erau mirați.
Trecătorii de ocazie erau mișcați.
Strada se numea pe atunci Strada Vaniliei, asta pentru că acolo fusese, cândva, demult de tot, o dugheană mirosind a vanilie în care un grec vindea zaharicale. Simplu. Părinții lui Adolf, cu lacrimi în ochi, s-au dus la primărie, primarul s-a dus la județ, județul s-a dus la guvern și numele străzii a fost schimbat din Vaniliei în Armoniei Interioare și asta pentru că, spusese cineva, dacă schimbi locul, schimbi norocul, schimbi o literă, schimbi sensul unei rugăciuni etc. Într-adevăr, s-a întâmplat o minune: o vreme Adolf nu a mai îmbătrânit, nici părinții lui nu au mai îmbătrânit, nici vecinii, nici trecătorii de pe stradă. Da, era o minune. Pe Strada Armoniei Interioare, un nume destul de ciudat ales de guvern, au început să vină buluc oamenii din alte orașe, din alte județe, din alte țări și asta ca să nu mai îmbătrânească. Ajunsese ca fiecare centimetru de stradă să fie locuit, oamenii își făcuseră casele una peste alta, un centimetru pătrat de pământ se vindea pe strada asta cu milioane, bani pe care oamenii care își vindeau centimetrii de pământ din proprietate nici nu aveau unde să-i depoziteze. Îi țineau în altă parte, în locuri în care lumea nefericită îmbătrânea văzând cu ochii. Un val de invidie se înălță în toată lumea. Un murmur de nemulțumire se ridică atât de intens în văzduh, pornit din miliarde de piepturi, încât păsările au fost împinse de suflu cu aripile direct pe cer și păreau miliarde de cruciulițe pe nourii cirus. Atunci guvernul decise că trebuie să intervină, așa că într-o zi schimbă numele străzii din Armoniei Interioare în Strada cu o Singură Ieșire, o denumire destul de ciudată. A doua zi se produse drama. Începură să îmbătrânească toți, la fel ca ceilalți muritori de rând. Și Adolf, și părinții lui Adolf, și vecinii, și trecătorii. Mulți începură să moară de ciudă, de frică, de lehamite și erau duși la capătul Străzii cu o Singură Ieșire și îngropați în pământul care, cu puțin timp în urmă, valora milioane. Acum nu mai dădea nimeni nici două mărgele ciobite pe el.
Ei, dar ce a făcut Adolf? Crescuse și era la vârsta înțelepciunii. Așa că hotărî, într-o dimineață, că a venit momentul să facă și el ceva ca să încetinească îmbătrânirea și primul lucru care îi veni în minte fu să scape de nume. De asta merse la tatăl lui, la mama lui, la vecini, la ceilalți locuitori de pe Strada cu o Singură Ieșire și le spuse:
— De astăzi eu nu mai sunt Adolf. Numele meu îl ștergeți din discuțiile voastre, din memoria voastră, din listele voastre de cunoștințe. Numai așa pot să nu mai îmbătrânesc. Numai așa mă pot salva. Lucrul acesta îl puteți încerca fiecare dintre voi, dacă vă pierdeți numele, timpul nu mai are putere asupra ființelor voastre.
Mama lui Adolf plânse puțin. Apoi lăcrimă și tatăl său. Vecinii oftară. Ceilalți, locuitori mai mărginași sau doar trecători, se mirară.
Și într-adevăr, după ce Adolf, care nu mai era Adolf, renunță la nume, îmbătrânirea încetă. Oamenii se uitau după el pe drum și spuneau:
— Uite, ăla parcă seamănă cu Adolf, dar Adolf ar trebui să fie mult mai bătrân!
Nici câinii nu-l mai lătrau, nici oamenii nu-l mai băgau în seamă.
Mai mult, o mulțime dintre locuitorii străzii procedară la fel. Au renunțat de bunăvoie la nume. Treceau pe stradă, se uitau unul la altul și nu știau cum să-și spună ceva, își înghițeau neputința, saliva, vorbele fără sunet și treceau mai departe.
Vestea că pe Strada cu o Singură Ieșire lumea nu îmbătrânește se duse din nou în lume. Dar, ca să prevină tărăboiul de pe vremuri, guvernul ieși cu un comunicat de presă care pătrunse ca un frison în toată omenirea și care explică ceea ce spusese Adolf, pe când mai avea nume: dacă renunți la nume, oprești sau măcar întârzii îmbătrânirea.
Un prim val de oameni, mai disperați, renunțară în clipa următoare la nume, fără regret.
Alții își făcură ceva calcule, apoi renunțară.
Alții rămaseră fără nume pentru că nimeni din jur nu mai era dispus să țină minte numele lor, de vreme ce uitaseră propriile nume.
Alții însă nu voiră cu nici un chip să renunțe la nume, ei se întruniră într-un grup al rezistenților, care era destul de mare la nivelul planetei. Din păcate, ei îmbătrâneau, nu neapărat repede, dar oricum în ritm omenesc.
Guvernul a fost satisfăcut de modul în care a stins conflictul de pe Strada cu o Singură Ieșire și își zise că ar fi bine să-l decoreze pe cetățeanul care se numise cândva Adolf și care acum nu mai avea nume, așa că trimise un reprezentant de vază pe Strada cu o Singură Ieșire ca să-i pună medalia în piept și să-l dea exemplu orașului, țării, omenirii. Dar reprezentantul guvernului nu mai găsi strada, pentru că toți oamenii, dar absolut toți oamenii de pe Strada cu o Singură Ieșire renunțaseră la nume, iar strada nu mai avea nici un motiv să și-l păstreze. Așa că reprezentantul guvernului se mai foi un timp prin oraș, mai întrebă pe unul, pe altul despre un oarecare Adolf, oamenii se uitau tâmp la acesta, dădeau din cap, rar câte unul mai zicea că auzise din bătrâni câte ceva, dar nu putea garanta nimic. Atunci reprezentantul guvernului puse decorația într-un coș de gunoi și plecă la treaba lui ca și cum nimic nu se întâmplase.
CARTEA
Un șahist imbatabil transformă un oraș într-o imensă tablă de șah, iar locuitorii lui devin regi, regine, nebuni, cai, pioni, într-o competiție absurdă care macină destinele tuturor. Un scriitor dispare din mediul său, atras de mirajul depărtărilor, de chemarea iubirii, a „tinereții fără bătrânețe“. Când se întoarce, după mai bine de 40 de ani, descoperă că misterul dispariției sale îl propulsase între clasicii literaturii din țara sa natală și pe lista pentru Premiul Nobel. Un individ primește moștenire o bibliotecă fabuloasă, o „casă a vântului“, care îl ia captiv și îl transformă în ficțiune. Un critic literar este răpit de autorii mediocri pe care îi desființează și este constrâns, într-un text de un comic savuros, să-și schimbe discursul critic pentru a deveni poetically correct. Un prunc se naște cu darul de a înfuleca și a secătui de viață tot ce iubește, altul are darul de a potoli foamea celor care doar îi rostesc numele. De la Facerea lumii, fiecare nume are în spate o istorie, demonstrează Adrian Alui Gheorghe, iar fiecare ființă de pe pământ are o rădăcină fantastică din care se poate naște, din fantezia unui povestaș inspirat, o nouă poveste.