Actualitate  -  Catalin Gheorghe  -  

Semnalind diferitele corespondente dintre gindire si simtire (Think with the Senses, Feel with the Mind), Storr propune vizionarea unor momente ale dislocarii politice, culturale si economice ale oamenilor din diferite regiuni ale lumii, in relatie simbolica cu momente critice ale istoriei contemporane bulversate de conflicte etnice si militare.

Intr-o macheta realizata cu patru ani inainte de schimbarea cursului istoriei contemporane la 9/11, Charles Gaines reda mecanica prabusirii unui Boeing la periferia Manhattanului. Un accident dintr-o posibila istorie civila a New York-ului se poate suprapune peste istoria reala a unei posibile fictiuni cu teroristi. In oglinda, lucrarea lui Leon Ferrari reda crucificarea lui Cristos pe aripile unui bombardier american, aflat in picaj linga o ciuperca atomica atit de similara sculpturilor ce redau formele vietii organice. Colind imagini ale iconografiei militare actuale a infernului american cu ilustratiile lui Botticelli la Divina Comedie a lui Dante, Ferrari creeaza o tensiune narativa vizuala infioratoare.
Fotografia ajunge sa functioneze ca document, redind de pilda imaginea unui oras distrus de bombardamente (Beirut, in seria fotografului Gabriele Basilico) si oferindu-ti posibilitatea unei reflectii in coada de peste, impartindu-te intre sentimentul de perplexitate fata de conflictul care a decimat atitea vieti si regretul ca interesante constructii ale arhitecturii anilor ’50 au fost distruse pentru totdeauna.

Intr-o alta serie de fotografii, artistul japonez Tomoko Yoneda prezinta locuri marcate de puternice conflicte militare: cimpurile minate localizate pe un teren de fotbal din Sarajevo sau cele din zona demilitarizata din Panju City, Coreea de Sud, care a devenit peisaj de interes turistic, sau o priveliste catre Israel de la inaltimile unui sat controlat de Hezbollah.

La rindul ei, folosind mecanismul conceptual al incarcarii imaginii inregistrate fotografic cu ironia titlului, Rosemary Laing prezinta o serie de centre de detentie pentru emigranti, cu mesajul „and you can even pay later” („si chiar poti plati mai tirziu”) sau „welcome to Australia” („bine ati venit in Australia”).
Fotografiile lui Pavel Wolberg surprind momente ale revoltei palestiniene in teritoriile ocupate, ale evacuarilor fortate din regiune sau ale inmormintarii lui Arafat.

In instalatia sa monumentala de 3.556 de desene ale busturilor soldatilor americani ucisi in Afganistan si Irak (fara a-i include si pe cei raniti), Emily Prince realizeaza o impresionanta fresca a mortii, portretizata intr-o memorie vizuala colectiva. Folosind aceeasi tehnica a portretului, Neil Hamon infatiseaza soldati la posturile lor, in gherete si transee, in diferite zone de conflict armat ale lumii. Influenta deciziilor politice asupra crearii starilor de razboi e reflectata advers in filmul video a lui Melik Ohanian, care face o paralela intre rolul jucat de SUA in tragedia chiliana de pe 9 septembrie 1973, cind a sprijinit lovitura de stat care a dus la asasinarea lui Salvador Allende si trimiterea in inchisoare a mii de sustinatori politici pacifisti, si tragedia americana din 9 septembrie 2001.

Oarecum detasat, partizan al ironiei, Nedko Solakov construieste schita unui studiu vizual, pornind de la relatarea incercarii sale de a cerceta acuzele aparute intr-un articol si venite din partea Rusiei, cu privire la posibilitatea ca Bulgaria sa continue producerea si comercializarea armei de asalt AK-47, conceputa de Mikhail Kalashnikov la sfirsitul anilor ’40. In perioada socialista, Rusia ar fi oferit permisiunea si intreaga documentatie in vederea producerii armei automate la sud de Dunare, pentru aprovizionarea Blocului Sovietic. Bulgarii insa pretind ca ar fi stopat productia, iar acum manufactureaza un model in intregime modernizat al pustii de asalt (numit AR), in acord cu standardele NATO, organizatie care ar fi decis sa trimita aceste arme noii armate irakiene.

Intr-o intilnire stabilita (prin intermediul ministrului Culturii – o doamna draguta, dupa cum precizeaza artistul) cu directorul fabricii bulgare de armament, Solakov a descoperit un manager incintat de tehnica militara ruseasca, un lider preocupat de soarta a peste 5.000 de angajati si o cunostinta gata sa-l ajute sa achizitioneze o arma AK-47 veche, pentru a o expune la Venetia, alaturi de imagini „necontroversate” ale armelor produse in Bulgaria. Deoarece autoritatile italiene nu i-au permis sa introduca arma in tara, a fost nevoit sa achizitioneze una dintr-un magazin italian, arma care s-a dovedit a fi o AK-47 produsa in Romania. Povestea se termina cu un comentariu ironic asupra finalizarii, fara detalii mediatizate, a negocierilor ruso-bulgare legate de drepturile de proprietate intelectuala asupra armei de asalt, probabil in urma observatiei pe care ar fi facut-o bulgarii cu privire la drepturile lor de autori ai iaurtului.

Reflectia asupra drepturilor de proprietate a patentului kalashnikov-ului poate parea o abordare care mascheaza o reflectie asupra mortii. Interesul lui Robert Storr de a concepe o expozitie din perspectiva inversarii facultatilor de a trai lumea si a alaturarii paradoxale a prezentului cu trecutul e impartasit cu usurinta vizitatorilor. Intre un oarecare amuzament trist si o oarecare crispare cu singe rece, vizitatorul trece de la o stare la alta, experimentindu-si propria situare problematica intr-o lume a exacerbarii puterii, a inabusirii protestului si a acceptarii tresarite a amenintarii cu ultima suflare.

In cele 10 video-uri ale sale, proiectate de o parte si de alta a unui culoar obturat de picturi reprezentind moartea si de fotografii ale unor morminte impodobite cu accesorii personalizate, Yang Zhenzhong surprinde chipurile a zeci de oameni de diferite nationalitati, spunind, fiecare in limba sa: „voi muri”. O declaratie inocenta, universal acceptata, fara recurs.

Anul acesta, Bienala de la Venetia prezinta unul dintre cele mai cutremuratoare proiecte artistice, pe care multi vizitatori il trec cu vederea din cauza instalarii sale exigent de minimale: un video de 13 minute infatisind o batrina intinsa pe un catafalc, o rama goala pe un perete impecabil de alb, un text care frizeaza transparenta, scris pe o piatra funerara.
Sub aceasta forma, Sophie Calle prezinta moartea anuntata a mamei sale din primavara anului trecut – Pas Pu Saisir la Mort: „Monique a vrut sa vada marea pentru ultima oara. Pe 31 martie am mers impreuna la Cabourg. Ultima calatorie. Ziua urmatoare, «pentru a pleca cu picioarele frumoase»: ultima pedichiura. A citit Ravel de Jean Echenoz. Ultima carte. Un om pe care il admira de mult timp, insa fara sa-l fi cunoscut vreodata, a venit la capatiiul ei. Ultima intilnire. A organizat ceremonia de inmormintare: ultima ei sarbatoare. Ultimele pregatiri: si-a ales rochia de inmormintare – bleumarin cu motive albe –, o fotografie in care zimbeste, pentru piatra sa tombala, iar ca epitaf: «M-am uitat deja!». A scris un ultim poem, pentru obituar. A retinut cimitirul Montparnasse drept adresa definitiva. Nu vroia sa moara. A remarcat ca asta era prima data in viata ei cind nu mai era nerabdatoare. Au curs ultimele ei lacrimi. In ziua de dinainte de a muri, a repetat fara incetare: «Ce bizar! Ce pacat!». A ascultat Concertul pentru clarinet in La major, K622 de Mozart. Pentru ultima oara. Ultima ei dorinta: sa plece cu muzica, in muzica. Ultimul lucru pe care si l-a dorit: «Nu va faceti griji». Griji… ultimul ei cuvint. Pe 15 martie 2005, la ora 15, ultimul suris… „. Linga un tablou in ulei, reprezentind-o pe mama ei in tinerete, Sophie Calle a notat: „Simultan, pe 15 februarie 2006, am primit, ca prin mister, doua telefoane: ca sint invitata sa expun la Bienala si ca mama mea mai avea doar o luna de trait. Cind i-am spus mamei ca voi expune la Venetia, mi-a zis: «Cind ma gindesc ca eu nu voi mai fi… » Dar este”.

Bienala de la Venetia, editia a 52-a
Think with the Senses, Feel with the Mind.
Art in the Present Tense
curator: Robert Storr
10 iunie – 21 noiembrie 2007

O reflectie asupra statutului esteticii expozitionale
Pentru vizitatorii grabiti, prinsi intre dorinta de „a vedea cu ochii lor” mareata expozitie si „a simti pe pielea lor” gloriosul oras, camerele digitale au devenit accesorii organice, extensii ale memoriei locurilor care vor putea fi revizitate, „ca si cum” chiar ti-ai fi dat silinta sa fii acolo. Unele lucrari apar sub forma unor texte, pe care nu iti permiti sa le citesti printre rinduri si le inregistrezi pentru a le parcurge mai tirziu. Alte lucrari apar sub forma unor instalatii complexe, ale caror obiecte si relatii nu le poti percepe la o prima vedere, le fotografiezi si treci mai departe. In cazul acesta se poate vorbi despre o transgresare contrarianta a momentului experientei estetice, un moment aminat care iti afecteaza perspectiva, diminuindu-ti experienta perceptiva petrecuta in spatiu si extinzindu-ti experienta reflexiva pe care o ai in fata fotografiei, respectiv a imaginii spatiului simbolic organizat de mesaje accelerate.

Romania la scara unui monument
Conceputa de curatorul Mihnea Mircan, cu sprijinul Fundatiei Plan B din Cluj, expozitia Low Budget Monuments, instalata in Pavilionul Romaniei de la Venetia, propune utilizarea intelesului unei economii simbolice pentru a decripta posibilitatea schimbarii statutului monumentelor in acceptiunea lor istorica, artistica, politica si sociala.

Reconsiderarea monumentalitatii e prefigurata insa de interventiile in desen ale lui Dan Perjovschi, realizate in cele doua spatii puse la dispozitia lui Storr, Arsenale si Pavilionul Italian din Giardini. Perjovschi nu e un artist despre care sa se scrie, ci care ar trebui recomandat „de vazut”. Tratind caricatural probleme resimtite global si modificate artificial de mass media, Perjovschi examineaza realitati controversate pe care le inscrie empiric „pe coala alba a mintii” tuturor. Fiecare „adevar” e o fictiune subinteleasa, cu consecinte rechizitorii. Sint chestionate razboiul pentru democratie, inertia exploatarii, prejudecatile burgheze, uzura sistemelor politice. Creind mici monumente ale contradictiei si contrarierii, Perjovschi disrupe socluri ale acceptarii „naratiunilor oficiale”, propunind interpretari ironice, uneori chiar cinice, care ar reevalua situatii impuse imperativ ca status quo-uri.

La rindul lor, reprezentind participarea Romaniei in competitia culturala a pavilioanelor, Cristi Pogacean, Victor Man, Mona Vatamanu si Florin Tudor reconsidera ideea si materialitatea monumentalitatii intr-un joc colectiv al deconstruirii soclurilor conservate in constiinta publica.

Carpeta orientala pe care e tesuta imaginea excesiv mediatizata a celor trei jurnalisti romani rapiti in Irak, flancati ostentativ de militantii islamisti, reconstituie flagrant scenariul unui moment critic din istoria recenta a manipularii. Cristi Pogacean gaseste formula strategica de a deconspira fabricarea unei traume printr-un debuseu iconografic familiar.
In fata pavilionului e instalat un obelisc cu lacasuri pentru pasari, realizat de Cristi Pogacean, sugerind vulnerabilitatea justificarii politice a ridicarii monumentelor in relatie cu faptul divers al deteriorarii lor publice prin efectul eroziv al descompunerii excrementelor de porumbei.

Pe fatada pavilionului, Victor Man a imbracat fiecare litera din cuvintul „ROMANIA” in blana, semnalizind o relatie intima cu monumentalitatea numelui tarii in care locuieste. Declaratia sa autobiografica se continua in interiorul pavilionului, unde subiectivitatea sa e autoironic monumentalizata in fragmente dispersate si eliptice ale istoriei sale personale. Un ciine-bibelou e asezat, intr-o pozitie vulnerabila, pe o platforma cu rotile, care sta pe un soclu de lemn. Intr-un tablou monumental e redata o ceremonie a unor personaje cu cap de ciine, iar intr-o vitrina de mobilier din anii ’70 se regasesc obiecte din uzul personal al memoriei artistului.
Intr-o alta lucrare a sa instalata in pavilion, respectiv trei placi de ceramica funerara pe care sint imprimate trei still-uri din filmul Nosferatu a lui Murnau, reprezentind momentul insemnarii crucii pe usile celor ucisi de ciuma, Victor Man pare a incerca sa ingroape asocierea primei imagini care apare in mintea unui occidental despre Romania cu legenda lui Draculea.

Intrarea in pavilionul Romaniei e obturata partial de o casa de beton, instalata de Mona Vatamanu si Florin Tudor, ce pare a consuma spatiul pina la claustrofobie. Senzatia e accentuata de teancul masiv de ziare, instalate in acelasi spatiu, si care au fost publicate in 150.000 de exemplare pentru a fi distribuite gratuit ca supliment discursiv al expozitiei. Publicatia, intitulata Memosphere. Rethinking Monuments, cuprinde o serie de articole care contextualizeaza regindirea functiei monumentului ca excrescenta ideologica erupta in spatiul public.

Cealalta lucrare a cuplului Mona Vatamanu si Florin Tudor, instalata in interiorul pavilionului, recupereaza simbolic teritoriul de pe care a fost demolata biserica Vacaresti in timpul regimului comunist, prin redarea video a unui performance in care e retrasat topografic locul faptei. Pe pereti sint suspendati saci de ciment stigmatizati din care s-a prelins pe ziduri praful.

In fine, ultima lucrare, instalata pe o cuvertura asezata pe jos la intrarea in spatiu, este un teanc cu citeva exemplare din cartea CEAU, editata de Christoph Buchel si Giovanni Carmine, reproducind o colectie de 300 de tablouri si lucrari grafice, produse in vremea comunismului, care il portretizeaza in diferite ipostaze pe Nicolae Ceausescu.

Proiectul monumentelor cu bani putini e construit pe o idee cit se poate de interesanta, care poate sa aduca in dezbatere practica artistica ca modalitate de raspuns vizibil, in replica la mistificarea spatiului si constiintei publice prin monumentalizarea oficiala a puterii, insa metaforizarea excesiva propusa in livrarea (poate si in selectarea) lucrarilor ii saboteaza elanul de convingere.