Mă aflu la Sankt-Petersburg, cu prilejul Cupei Mondiale la fotbal masculin, ediția 2018. Așa a fost să fie.
Acum, ar fi frumos să vă spun că zecile de mii de fani ai fenomenului calcistic, ajunși în fostul Leningrad, nu mai prididesc cu cultura, dar de ce să vă mint? Mai mult se bea prin Fan Fest-uri.
Nu știu care mai e situația cu sufletul slav, nu vreau să mă pronunț deocamdată (mai am de stat în Rusia), în schimb vă pot confirma că rușii au cel mai impresionant ficat din Europa. N-am mai văzut așa popor să se lupte cu propriul ficat și să mai și învingă. Nu e doar un clișeu: beau votcă la micul dejun, așa, ca o deschidere cu albul.
Sărmanii veniți de peste mări și țări nu pot ține pasul cu rușii noștri (cea mai frumoasă urare din tribune la acest Mondial a venit tot dinspre fanii ruși, care le-au cerut jucătorilor lor să joace așa cum beau ei pentru ei). Ceilalți se mulțumesc să se îmbete cu bere și să chiuie hău-hău-hău pe Nevski Prospekt. Nu sunt bătuți, nu sunt aruncați în Neva, n-are nimeni treabă cu nimeni. E bine. Rușii îi privesc oarecum cu milă pe venetici, ca și cum ei n-ar avea acces la metafizica unei beții adevărate.
Literatură. Gogol e mai popular ca Dostoievski. Chiar și porumbeii preferă statuia sărmanului Gogol pentru a-i ura, postum, mult noroc. În ceafa lui Gogol, în topul preferințelor porumbeilor din cer se află Lermontov.
Pe Strada Italiană se află statuia lui Ostap Bender, îndrăgitul maestru al combinațiilor lui Ilf și Petrov (hoț redutabil, furat el însuși de grănicerii români, semn că la noi doar hoția a fost mereu de clasă mondială). Ostap Bender stă lângă un scaun, turistul se așază și face obligatoriu poză, chiar dacă nu a citit Douăsprezece scaune. Se iau unii după alții – senegalezi, japonezi, costaricani, mexicani, columbieni, nigerieni. Unii întreprind chiar selfie-uri. E secolul XXI, ce vreți?
În muzee îi vezi pe la Hermitage, dă bine să dai check-in la Hermitage (ei nu merg la Moscova, ei nu merg la Galeriile Tretiakov, deși abia acolo se află cele mai frumoase picturi care s-au pictat vreodată în Rusia, tablouri în care încape toată deznădejdea și oamenii îl iau de nasture și de guler și de mânecă pe Dumnezeu și îi strigă în obraz că sunt disperați).
Din ce am văzut în muzeele care nu sunt Hermitage, am reținut un nume: Aleksei Aleksievici Sundukov. Are o pictură din 1986 – de la începutul Perestroikăi, așadar – care rezumă comunismul târziu.
O coadă nesfârșită, oameni văzuți din spate, cu plasele goale prelungindu-le degetele, o mare de plase atârnând peste pământ într-o simfonie a unei tăceri post-industriale care doare.
Sundukov. Sunt incult, nu-l știam. Pe de altă parte, Rusia are, probabil, zeci de mii de Sundukovi pe care nu-i știu. Nu poți afla chiar totul.
Dar tabloul lui Sundukov – care e limpede un manifest politic și un urlet de disperare – are frumusețea Prologului din 2004 al lui Bela Tarr (căutați-l pe YouTube, o să îmi mulțumiți pe adresa redacției).
Strict fotbalistic, cel mai bun jucător din lume la zi este Luka Modrić. O știam de altfel toți de ani de zile, dar el nu are de partea lui industria marketingului. El nu e Messi, el nu e Cristiano, el e un croat cu figură de electrician care nu o să vândă niciodată la nivel global chiloți și lame de ras. Dar el este cel mai bun, de când Pirlo nu mai e.
De la Sankt-Petersburg, deocamdată atât.