Și totuși, cum s-a întâmplat de moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Dăncilă s-a transformat în moțiunea de cenzură împotriva Opoziției?
Cu doar 166 de voturi din 233 necesare, partidele care au inițiat demersul de răsturnare a celui mai penibil premier postdecembrist (nea Nicu Văcăroiu pare un soi de demiurg pe lângă doamna Dăncilă) s-au văzut neputincioase în fața disciplinei de partid de la PSD și UDMR. În ajun, Ludovic Orban a demonstrat într-o mulțime de 100 de persoane în fața Palatului Victoria în cadrul unui protest căruia nu s-a raliat mai nimeni.
În mod aproape neașteptat, o acțiune politică îndreptată împotriva actualei guvernări, pe fondul unor tensiuni fără precedent la nivel social și al acțiunilor disperate ale dublului condamnat penal Liviu Dragnea de a modifica legislația penală până în punctul în care să scape de toate problemele, ar fi putut, la rându-i, polariza energii și șubrezi ceva mai cu spor soclul puterii PSD-ALDE. Doar că, în urma moțiunii din Parlament, subiectul principal de discuție pare să fie viitorul Opoziției politice, cu mult sub al celei din stradă sub raportul eficienței. Toți pașii înapoi pe care i-au făcut Dragnea și compania au survenit unor mișcări ample de protest, iar nu în urma acțiunii politicienilor din opoziția parlamentară sau măcar a declarațiilor președintelui Klaus Iohannis.
Din păcate, despotismul actualei puteri se manifestă plenar și în contextul totalei lipse de eficiență a politicienilor PNL, USR sau PMP. Lucru care s-a văzut și în timpul dezbaterilor din Parlament, unde vechii combatanți Băsescu și Ponta au făcut adevăratul show. Principalul partid de opoziție are un președinte neparlamentar, ceea ce îl costă enorm în momentele importante. Vremurile în care un Crin Antonescu amuțea până și ultimul pesedist din ultima bancă s-au dus demult. În schimb, cei mai mulți peneliști încă duc dorul USL, cea mai fastă perioadă politică din memoria lor, atunci când pesediștii i-au „făcut mari“. Este și motivul pentru care, oricât ar spune lucruri corecte Ludovic Orban sau Raluca Turcan, în imaginarul colectiv blatul politic al secolului încă nu a fost uitat și iertat. Pe net circulă un banc excelent: „pentru a trece moțiunea, Ludovic Orban trebuie să convingă 30 de pesediști și 100 de liberali care să îl trădeze pe Liviu Dragnea“.
În esență, indiferent de discursul „de la vârf“, PNL a rămas și el un „partid al primarilor și parlamentarilor vechi“, oameni care au aceleași dureri și nevoi precum cei de la PSD: înmuierea Codului Penal, distrugerea DNA, pensii speciale și salarii mari în administrație. Dacă ar fi să devină cinstiți cu ei înșiși și să acționeze politic așa cum simt, poate jumătate din aleșii liberali ar trece mâine la ALDE să lupte sub flamura lui Tăriceanu și Vosganian împotriva statului paralel. Doar frica de faptul că n-or să-și găsească locuri toți pe liste îi mai ține în PNL. Să nu ne mirăm așadar că protestatarii din marile piețe ale țării cel mult tolerează PNL-ul sau îi lipesc direct eticheta de partid-blatist. Oricâte lucruri corecte ar spune Ludovic Orban și alți câțiva liberali de foarte bună calitate (adică „naivii“ partidului), câtă vreme vor mai umbla prin spațiul public de-al de Florin Roman sau Gigel Știrbu, va fi degeaba.
USR beneficiază, în schimb, de ceva mai multă simpatie populară, parlamentarii acestuia fiind, de multe ori, un soi de purtător de cuvânt al mesajului protestatarilor. Din păcate, mai mult decât a transmite în Parlament nemulțumirile unei părți a societății nu reușește să realizeze. Formațiunea are câțiva parlamentari admirabili, bine pregătiți profesional, dar care încă par să învețe cu ce se mănâncă jocul politic. Lipsa de experiență în a purta bătălii complicate pe tărâm parlamentar acționează ca un handicap major. Și, spre norocul USR, în spațiul public încă nu se văd haosul absolut și luptele pentru o mai mare vizibilitate care se duc în interior. „O seară minunată!“ – exclama online unul dintre spectatorii concertului de muzică românească dat la Festivalul de la Rolandseck de Camerata Regală din București. Directoarea artistică a festivalului, violonista și profesoara Mihaela Martin, a câștigat, s-ar putea spune, un pariu, mizând pe prospețimea, pasiunea, entuziasmul și, în nici un caz pe ultimul loc, arta acelor tineri din Orchestra Filarmonică de la București și din cea a Radioului, care se străduiesc și reușesc în aceste zile să dea o altă imagine a României decât cea oferită lumii largi de dezastruoasa guvernare pesedistă.
Cât despre PMP, chiar nu merită mai mult decât un rând. Acesta a fost rândul!