Am avut o revelație cu noua carte a lui George Banu, Iisușii mei, editată de Nemira și lansată la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde teatrologul a fost sărbătorit la împlinirea a 75 de ani de viață.
Ca o laudatio implicită, pe Aleea Celebrităților din Parcul Cetății, alături de Eugenio Barba, Peter Brook, Robert Wilson, Tim Robbins, Isabelle Huppert și alții, George Banu a primit și el o stea, semn ferm că un critic de teatru poate atinge o recunoaștere profesională de rang similară aceleia de care se bucură artiștii. Iar maniera elegantă, erudită, de cursă lungă, în care George Banu a impregnat cu gândire critică arta teatrală e demnă de onoruri publice.
Revenind la volum, revelația mea nu are nimic mistic, e doar o surpriză profană în ceea ce-l privește pe profesorul de la Sorbona. Îi știam pasiunea pentru artele plastice, aflasem că are o colecție de marionete, dar mi-era complet străin interesul lui George Banu pentru Iisuși. O preocupare pornită în tinerețe s-a dezvoltat în decurs de decenii, îmbogățindu-se natural, gradat, cu exponate descoperite accidental prin peregrinările sale teatrale pe glob sau oferite de amici apropiați care-i cunoșteau atenția pentru personajul biblic. Colecționarea nu e vreo expresie de adulație religioasă, nicidecum, e semn explicit al curiozității pentru arta sacră, pentru nenumăratele ei concretizări și variante culturale. Iar cartea ce vorbește despre colecție e un cumul de analize eseistice ale diverselor forme de umanism reprezentat în forme de artă de inspirație sacră. George Banu se declară „martorul civic“ al acestui muzeu personal, care „îmi reînvie episoade de viață, anticari sau rude“.
Rândurile de substanță sunt acompaniate de fotografiile Mihaelei Marin
Am citit volumul pe parcursul unei săptămâni, seara târziu, înainte de culcare, la finalul unor zile pline de spectacole de teatru, de întâlniri cu autori, programatori, de discuții despre artele spectacolului. L-am citit ca pe un răsfăț personal; ca pe o delicatesă pe care nu vrei s-o termini deodată, pe nerăsuflate, ci dorești să prelungești plăcerea de-a o savura cât de mult se poate, amânând intenționat să ajungi la epilog.
Iisușii mei e un extins eseu, cu secvențe consacrate fiecărui obiect de artă cu subiect sacru, naiv sau cult, cu analize de profunzime a transfigurărilor artistice ale chipului cristic, în versiuni sculpturale sau picturale. Rândurile de substanță ale lui George Banu sunt acompaniate de fotografiile Mihaelei Marin, excelentul fotograf de teatru, intermediind astfel accesul cititorilor în intimitatea odăilor casei din Rue Rivoli 18, de la Paris, la doi pași de Louvre și Comedia Franceză. Despre Iisușii săi, George Banu vorbește ca despre „colocatari“, ca despre „o familie“, pe care o descrie cu infinită tandrețe.
Fiecare exponat e exemplificarea unei prietenii, a unui eveniment de viață, a unei întâlniri, a unei călătorii (Avignon, București, Caracas, Veneția, Sankt-Petersburg, São Paolo, Wrocław, Cuzco, Nancy, Sibiu, Helsinki etc.), mesager al unor trăiri foarte omenești, epurate de transcendental, desenând în crochiu momente de pe harta unei vieți. Hermeneutica sa balansează cu finețe între spiritualitate și materialitate, accentuând elementele de teatralitate a sacrului, identificabile atât la nivel ritualic, cât și în ipostazierile artistice. Iisușii mei e un excurs în care întâlnim subtile referințe la istoria artei sacre, metafizică alimentată de momentele de contemplare a propriilor piese cristice. Vorbe adânci conduc hermeneutica către procesiuni religioase tratate din perspectiva componentei lor de teatralitate, recuzitele aferente crucificării (cuiele, veștmintele, crucea – e minunată și încărcată de sens povestea crucifixului pe care anticarul polonez de la care îl cumpărase a încercat să înlăture crucea, din motive de loc în bagaj, dar nu reușise să taie decât partea ei superioară), tipurile de expresie (chin, supliciu, acceptare), personajele însoțitoare (Sfânta Maria, discipolii, Maria Magdalena) etc.
Structural e o lucrare despre artă și sacru, dar pe fond tot despre teatralitate e vorba
Cartea are profilul unui jurnal, căci scrierile sunt memorialistice, însumând episoade de viață arhivate ca atașament al fiecărui obiect de artă. Cel din lemn sculptat de George Apostu, dăruit de Andrei Șerban, e afectat de consecințele evidente ale unui incendiu survenit în atelierului plasticianului. Mi se pare fabuloasă mica statuetă de proveniență chiliană, din lemn, un Iisus specific marinarilor, care îl așază la prova, pentru protecție. Și care în dreptul coastelor, acolo unde a fost bătut unul din cuie, are o mică biluță-inimă, așezată în interior de meșteșugar, care preia tangajul ca un ecou cinetic și îndepărtează simbolic multiplele pericole de pe mare.
Unii Iisuși sunt desprinși de cruce, alții sunt pictați pe sticlă, altul pe un ou din lemn, o Răstignire colată pe un simbol al Resurecției, altul pe coperta metalică a unei Biblii, altul pe un platou, alții în icoane scorojite sau în tablouri de varii dimensiuni.
Anul trecut, când vedea lumina tiparului Cehov, aproapele nostru, ultima carte consacrată teatrului de George Banu (conform propriei afirmații), mă și întrebam dacă eseistul chiar va pune punct livresc într-o profesiune din care, așa se spune, nu te poți retrage de fapt. Iisușii mei e o dovadă în acest sens, pentru că, deși structural e o lucrare despre artă și sacru, pe fond tot despre teatralitate e vorba. Doar că despre o teatralitate exterioară scenei. Suplețea observațiilor, trimiterile culturale, bogăția de nuanțe, abundența analitică conferă cărții calitatea intensității intelectual-emoționale și valoarea unui solid raport de chestionare cultural-estetică. Concretizate într-un captivant caleidoscop de povești.