Serialul The Staircase (Scara) este noua obsesie în materie de televiziune. Lansat pe Netflix în urmă cu câteva săptămâni, a apărut aproape instant pe lista celor mai populare titluri.
În 13 episoade, serialul este povestea adevărată, filmată în timp real, a unui proces de crimă cu premeditare. Deși documentarele pe acest gen de temă nu sunt o noutate, serialul aduce la un nou nivel ceea ce industria de divertisment americană încearcă să facă de mai mult timp: să transforme crimele în cifre de audiență.
Netflix sunt „campionii“ documentarelor de pe marginea crimelor.
Making a Murderer, lansat în 2015, a urmărit povestea unui bărbat din Wisconsin, care a petrecut 18 ani în închisoare după ce a fost condamnat în mod eronat pentru două infracțiuni pe care nu le comisese. După ce a fost în sfârșit eliberat, bărbatul și nepotul său au fost arestați și condamnați pentru omorârea unei fotografe.
Dacă Making a Murderer a fost realizat pe parcursul a zece ani, urmărind evenimentele în timp ce se întâmplau, o altă producție Netflix – The Keepers – a explorat o crimă întâmplată în anul 1969 într-o mănăstire de călugărițe.
În 2016, Netflix a tratat într-un documentar celebrul caz al Amandei Knox, acuzată că și-a ucis colega de cameră, în timp ce ambele studiau în Italia. Documentarul este realizat într-un stil clasic, bazat mai mult pe interviuri atent puse în scenă în fața camerei.
Chiar din deschidere, pe ecran apare Amanda, în prim-plan, pe un fundal monocrom și neutru, îmbrăcată banal și vorbind direct în cameră, nu atât în cuvinte, cât din priviri. E ca și cum regizorul îi invită pe oameni să vorbească direct cu ea și să decidă, dincolo de narațiune, dacă a fost capabilă de așa ceva sau nu.
The Staircase este documentarul care m-a făcut să înțeleg care este întrebarea adevărată la care aștept răspunsul. Aș fi spus că, la fel ca în cazul unui roman polițist, întrebarea ar fi: „Cine a comis crima?“. The Staircase, prin natura felului în care a fost filmat și montat, m-a contrazis.
În centrul documentarului este moartea soției unui scriitor și jurnalist american, în decembrie 2001. Este găsită într-o baltă de sânge, la capătul scărilor, cu capul lovit. Soțul spune că soția sa a căzut pe scări cât el era în grădină. Poliția l-a arestat pentru crimă. Echipa de filmare, condusă de Jean-Xavier de Lestrade, regizor de Oscar, a început să urmărească totul la doar o săptămână de la acel moment, având acces nu doar prin interviuri, ci și prin filmări în timp real ale discuțiilor din familie, ale procesului, ale unor acțiuni ale procuraturii. Au pus punct abia 16 ani mai târziu.
Deși are acest material extraordinar, documentarul este molcom. Nu este o narațiune care te poartă din suspans în suspans. Este un portret. Îl arată pe inculpat, Michael Peterson, atunci când vorbește într-un cerc intim despre soția lui la doar câteva săptămâni după moartea ei. Plânge. Dar e sincer? Îi urmărește glumele atunci când situația devenea prea tensionată. De ce face glume? Un an este suficient să poți să râzi? Urmărește chipurile copiilor, în îndârjirea de a-și susține tatăl și în șocul de a descoperi noi și noi lucruri despre el. Îl are pe Michael Peterson pe vremea în care era bogat, faimos și în general optimist și pe Michael Petereson după ce a devenit bătrân, cu dureri de spate, falit și înfrânt. Nu este un documentar despre o crimă, cât o explorare a terenului inconfortabil pe care trebuie să pășim fiecare dintre noi, în relație cu orice persoană, oricât de apropiată: incertitudinea de a nu ști ce gândește cu adevărat, ce poate cu adevărat, cine este cu adevărat.
Nu am văzut serialul până la final, ca să mă asigur că nu îi stric povestea. În penultimul episod, avocatul lui, care i-a rămas alături timp de 16 ani, se așază la un interviu în fața camerei și spune: „Sigur că i-ar plăcea să afle adevărul“. O soluție judiciară nu este mereu adevărul. Un documentar nu este mereu adevărul. Doar o idee cu un grad rezonabil de îndoială.