Una dintre formațiile care m-au cucerit de la prima ascultare este The Cure. Fiecare album exercită asupra mea, în anumite momente, un fel de fascinație mistică, așa cum nici un altul, al oricărei trupe, n-o face.
Mă tot întreb de ce, dar inutil să caut vreun răspuns logic. N-am fost niciodată la curent cu noile senzații din rock, așa că nu mă pot mândri cu vreo intuiție genială încă de când a scos primul album, în 1979. Am luat cunoștință de trupă nepermis de târziu, tocmai în 1987, printr-un videoclip care mi s-a părut ciudat și incitant: Why Can’t I Be You?, extras de pe dublul LP Kiss Me, Kiss Me, Kiss Me. Ciudat, pentru că – la lipsa de informație televizuală din acei ani – nu-mi explicam cum pot fi suprapuse mai multe filmări ca să rezulte ceea ce vedeam. (De luma key & alte chestii tehnice am aflat ulterior, și am folosit cu oarece virtuozitate.) Incitant, datorită buzelor senzuale, de recuzită, utilizate într-un mare fel (vedeți pe YouTube).
Tot în acel an ajungea la mine o bandă „trasă“ după albumul Staring at the Sea, recent abia găsit și cumpărat pe vinil. Începe cu piesa Killing an Arab, trimitere metaforică la Străinul, cartea lui Camus, atât de dragă mie. Nu știam nimic de controversele stârnite la apariție. Că am ghicit sursa de inspirație mi se pare pueril să amintesc, în contextul relației cu muzica trupei – o patimă crescută brusc până peste nivelul de unde am luat-o razna.
Mi se părea că fiecare piesă vorbește despre mine însumi, cel care trăia coșmaruri fără sens, scăpând greu din ele, aproape epuizat. Nu textele induceau asta, ci sunetele, orchestrația lor difuză, hipnotică. La fel se petrece și azi, când mi-ar fi ușor să pălăvrăgesc despre postmodernismul muzicii și al videoclipurilor The Cure. Însă nici o divagație deșteaptă nu valorează (și nu valorizează) nimic, dacă piesa în sine este lipsită de frumusețe, de lipici, de ceea ce în mod obișnuit definește hitul de top. Iar, în cazul multor melodii, toate ingredientele șlăgăroase există din plin. Nu-i de mirare că unele au ajuns la mare cinste în SUA, acolo unde simplitatea e mai apreciată decât sofisticăria discursivă, oricât de inteligent făcută.
Ca multe alte trupe de referință, și The Cure transpune în act viziunea și obsesiile unui singur creier. Robert Smith este omul al cărui destin artistic se confundă cu universul post-punk, elegant new-wave, clasic gothic, alternativ în bună măsură, pop fără dubiu pe întinse porțiuni și, peste toate, straniu fără exagerare. Deloc egocentric sau preocupat în exces de cariera personală, Smith a contribuit la piesele altora, cum ar fi Siouxsie & The Banshees, a făcut și coveruri, după Depeche Mode, bunăoară. „Valorând“ azi circa 15 milioane de lire, el supervizează festivaluri de ciudățenii, cum li se spune formațiilor care nu cântă pe gustul majoritarilor mestecători de junk-food. În plus, fiind chiar singular ca imagine, atitudine, machiaj etc., a devenit sursă de inspirație într-un film bine cotat, împins în zona exclusivistă: This Must Be the Place (2011), de Paolo Sorrentino, unde Sean Penn joacă personajul principal, Cheyenne, copiind frizura, buzele și mersul lui Smith.
La peste patru decenii de activitate, studiourile în care lucrează The Cure forfotesc alene. Ceva nou se anunță pentru anul viitor. Până atunci, bolnavii nu trebuie lăsați să sufere. Drept care, o cutie cu trei CD-uri a fost lansată recent: Mixed Up (2018, Electra). Ediția conține și piesele apărute pe discul din 1990, vândut în peste un milion de exemplare numai în USA. Nu din cauza asta e titlul meu favorit. Îmi furnizează periodic rația de subzistență.