Agnès Varda are 90 de ani și still counting. Englezismul nu e întâmplător. Anul acesta, Bunica Noului Val francez a trecut Oceanul pentru a participa la Oscaruri, unde era nominalizată cu Visages villages la documentar de lungmetraj (cel mai în vârstă nominalizat la Oscar din toate timpurile).
N-a câștigat, dar a luat cu o zi înainte Independent Spirit Award. În noiembrie 2017 devenise prima regizoare care a primit un Oscar pentru întreaga activitate. Anul acesta am văzut-o la Cannes, protestând pe covorul roșu împotriva slabei reprezentări a regizoarelor la festival. În iulie va participa la Bienala de la Liverpool. Cum se vede și în cel mai nou documentar al ei, road movie-ul Visages villages, e foarte activă. Nu pot să nu dau citatul întreg din „The New Yorker“, care a urmărit-o la o întâlnire cu publicul din preajma Oscarurilor: „«Sunt doar o femeie puțin deteriorată», spune folosind termenul abîmée, care s-ar potrivi mai bine unui fruct. «Dar nu sunt tristă! Am probleme cu ochii, nu aud bine, nu mă mai descurc cu scările. Iar oamenii îmi spun că sunt plină de energie. Sunt! Energia n-are nimic de-a face cu trupul. E legată de minte, de creier, de plăcerea de a trăi.» Face o pauză ca să se gândească. «Dar nici n-aș vrea să spun că sunt prea sănătoasă. »“.
În Visages villages o vedem călătorind alături de fotograful JR (coregizor al filmului) cu dubița acestuia de-a lungul și de-a latul Franței, urcând până la epuizare scările unui turn de apă, venind cu idei pentru ce poze pot fi făcute și unde să fie așezate, imaginând happeninguri și situații în orășele părăsite sau locuite, pe câmpuri, în fabrici sau la docuri, realmente interesată de cei cu care stă de vorbă, tachinându-se cu JR, traversând cu acesta în fugă (ea în cărucior) Luvrul ca în Bande à part-ul lui Truffaut, plângând când Godard îi dă țeapă și, după ce e de acord s-o primească la locuința lui din Elveția, nu-i mai deschide ușa. O ființă „gnomish“ („The New Yorker“) care abia mai merge, care nu mai vede și nu mai aude bine, dar care e complet prezentă în viața ei și în continuare creativă. Secretul energiei care o propulsează târâș-grăpiș direct spre țintă e tocmai creativitatea. De fapt, probabil e o combinație de creativitate și responsabilitate. Îi pasă de ceilalți. E curioasă, vie.
A debutat în lungmetraj în 1955 și și-a rafinat genul numit de ea cinécriture călătorind în ficțiune și documentar de-a lungul și de-a latul lungmetrajului, scurtmetrajului și, mai recent, în instalații vizuale. Documentarul autobiografic Les Plages d’Agnès, realizat la aniversarea a 80 de ani, trebuia să fie ultimul ei film, dar fiica ei Rosalie, care conduce casa de producție Ciné-Tamaris (înființată de Varda și de răposatul ei soț, regizorul Jacques Demy) i-a făcut cunoștință cu JR, un tânăr fotograf specializat pe uriașe printuri pe care le lipește pe clădiri. Varda și JR au făcut clic și s-au îmbarcat în mai multe călătorii la bordul dubiței lui JR, care dispune de o imprimantă specială ce permite ca fotografiile odată făcute să poată fi lipite imediat.
Dar filmul nu este despre fotografiile de pe case, hambare sau vagoane de tren, după cum nu e nici doar despre eroii acestora – oameni simpli care muncesc din greu, unii crescând singuri zeci de capre, alții în docuri, alții în fabrici, alții supraviețuind în foste așezări miniere părăsite. Nu e nici doar un film despre o artistă care face artă din orice fapt de viață.
E și aceste lucruri, dar mai degrabă o nouă demonstrație a lui Varda (din nou testamentară) a faptului că pentru ea arta îi include pe ceilalți. E un film în primul rând uman, în care e vorba și despre bătrânețe, și despre nostalgie și trecerea timpului, și despre prieteni (vezi inclusiv episodul Godard, plasat amar la final), și despre Franța de azi cu realități care nu sunt întotdeauna vizibile. E despre viață cu majuscule, minuscule și diacritice, dar tonul e mereu suplu și adesea glumeț. Iar relația lui Varda cu JR e coloana vertebrală a filmului.
Mie cel mai mult îmi place ritmul pe care i-l imprimă modul lui Varda de a se purta și de a vorbi (ea a răspuns și de montaj, împreună cu o echipă). Am mai spus-o și alteori – lentoarea mi se pare cel mai fascinant lucru la oamenii în vârstă. În cazul lui Varda, care a îmbătrânit frumos, orice spune are sens și sună ca și cum ar toarce o pisică. (Nu degeaba e pisicăreasă.) Și cu asta am spus aproape tot.
FOTO: JR, Ciné Tamaris