Citeva zile binevenite de respiro, fara concerte si muzica, o pauza necesara chiar, ca sa ne reglam respiratia si antenele propriei sensibilitati, ca sa evaluam, senini si detasati de contingent, ceea ce s-a intimplat. Cu festivalul, in primul rind, cu muzica si muzicile adiacente, dar si cu noi insine, la urma urmelor. Muzica nu ar mai exista daca nu am exista si noi, cei care doar o consumam, amusinind in preajma producatorilor si distribuitorilor.
Sa incercam sa sistematizam citeva impresii, evident subiective, nu avem apanajul unicului adevar, integral nici atit. Una peste alta e bine. Este bine ca exista acest Festival si Concurs International „Enescu”, care aduna multi straluciti interpreti si formatii, simfonice sau camerale, din toate colturile lumii. Este bine ca astfel se produce o emulatie interna si se mentine un bun contact cu lumea muzicii internationale. Este bine ca si marele public este zgindarit in inertia lui de a merge la concerte, faima festivalului reusind sa tulbure confortul conjugal sau sa anime initiative de a schimba ceva in rulajul cotidian. Se pot gasi si adauga „n” motivatii, nu neaparat de a face proza, si nici cu gindul de a ne lega musai de vreuna dintre marimile scortoase ale evantaiului de granguri actuali. Cel mai important lucru, repetam, au fost Muzica si Muzicienii, straini si autohtoni care ne-au fost oaspeti. Si noi pe linga ei, bucurindu-ne de Muzica. Poate ar trebui sa ne oprim aici si restul ar fi tacere. Totusi, citeva observatii se impun. Nu neaparat din spirit critic neconsumat sau bovarisme de varia feluri.
Chiar si cu 500 de spectatori, prestigiul admirabilelor pagini enesciene isi pastreaza savoarea
Editia din acest an ni s-a parut, poate ne inselam – dar cind regasim anumite observatii strict personale si la alti comentatori cu care „nu sintem vorbiti”, inseamna ca e ceva adevar la mijloc –, cam hibrida si prea ambitioasa in a prezenta prea multe evenimente-spectacole inghesuite intr-un interval de timp prea scurt. Sigur ca se pot gasi argumentari si justificari reale si logice, dar noi punctam impresia de ansamblu. Sigur ca este mai eficient si pragmatic daca ai dat bani – multi – sa aduci o orchestra, ca ea sa sustina doua concerte, si nu unul. Si asa am intra intr-un carusel al argumentelor si contraargumentelor. Revenim. Banii, de fiecare data se clameaza putinatatea si precaritatea mijloacelor financiare. De data asta, avansam noi o ipoteza de lucru, au fost prea multi bani. Si ei trebuiau cheltuiti. Nu s-a facut un program musculos si elastic, coerent si elegant, ci s-a mers pe obtinerea de fonduri, cit mai mult si apoi vedem noi. Asa s-a ajuns, credem noi, la inflatia si bulucirea, cam otova, a programelor si spectacolelor. Cu teatru si opera, cu dans si promovarea tinerelor talente – programul popular din Piata Palatului –, cu simpozioane si nefericitele matinee unde a fost expediata muzica enesciana, si tot asa, lista subiectelor ar fi lunga, dar nu interminabila.
In fine, datorita faptului ca pentru festival „vin bani”, se construiesc in jurul lor evenimente si concerte. Bine, rau, asta e. Dar nu credem ca prea multele concerte-spectacole dau tinuta unui festival de anvergura. Apoi. Locul muzicii si creatiei enesciene. Totusi. Acelasi sentiment ca muzica enesciana a fost expediata lateral pentru a face loc salilor pline cu mii de melomani, cu alte muzici si alte formatii de prestigiu. Sigur ca „Dixtuorul”, „Octuorul” sau „Vox Maris”, simfoniile, minunatele cvartele sau extraordinarele sonate enesciene nu aduna lumea ca la Gogea Mitu, Elena Udrea sau Patapievici si Paganini, sa fim iertati de comparatie, dar chiar si cu 500 de spectatori in loc de 5.000 prestigiul si profunzimea admirabilelor pagini enesciene isi pastreaza savoarea. S-a itit si la noi aceasta urticarie a succesului cu orice pret, astfel ca o aparitie in „Elle” sau „Vogue” inseamna mai mult decit publicarea unei proze in „Viata Romaneasca” sau „Romania Literara” de altadata. Poate ar fi o alta discutie despre succes, valoare si popularitate deopotriva. Sintem de partea discretiei orgolioase si gustam mai putin luminile si stralucirile de-o clipa ale gloriei cu orice pret. Si iar ajungem la bani. Banii se duc si se dau acolo unde exista succes si „rating”, unde sali pline, sau mai putin, cocoata criteriile financiare peste cele estetice. De aici, poate, acest efort, evident, bine intentionat, al organizatorilor si planificatorilor actualului festival de a dori, neaparat, „sa rupa gura tirgului”.
Festivalul este inca Enescu, si nu „Cintarea Romaniei”
Dupa gustul nostru, rezultatul a fost aproximativ. Au fost nume si formatii dintre cele mai prestigioase. Nu facem o insiruire. Dar si aici am avut surprize, unele foarte placute, cum a fost Filarmonica din Oslo cu un dirijor, Jukka-Pekka Saraste, mai putin faimos, care a cintat minunat, fata de alte doua, mult mai bine cotate si faimoase formatii, care, fara sa dezamageasca, au cintat doar meritoriu. Acelasi lucru si la interpreti. Sigur ca am ramas profund impresionati dupa concertele lui Murray Perahia, Martha Argerich, extraordinarul Trio Beaux Arts, cu un Menahem Pressler in mare verva si la 80 de ani sau mai junele si putin cunoscutul la noi Joshua Bell, un excelent violonist. Am mai putea adauga excelente momente, sa nu uitam, neaparat, sa evidentiem seara-concertul cu Arta fugii a lui Bach in varianta Eric Bergel, sub bagheta maiastra a lui Cristian Mandeal. Destule clipe de mare muzica, astfel ca toate aceste mici si amicale observatii sa nu fie pretexte pentru DNA de a deschide inoportune dosare.
Altminteri, nu am fost ultraentuziasti la prestatiile lui Kissin sau ale Polinei Leschenko, chiar si Zuckermann, dincolo de faima lui, a excelat mai degraba in concertul cameral decit in cel simfonic. Absenta din programul festivalului si de pe afise a capodoperei enesciene Oedipe a facut sa curga destula cerneala si, probabil, mai putin la vedere, nervi. Totusi, macar o varianta de concert si tot trebuia gasita o solutie, dincolo de gustul unuia sau altuia. Sau a domnului Holender, „personlich”. Festivalul este inca Enescu, si nu „Cintarea Romaniei”, varianta culta si profesionist europeana, cu bani de la bugetul de stat pentru promovarea imaginii Romaniei ca stat „gigea” in lumea de azi. Una e una, alta e alta, credem noi. Nu apreciem transformarea lui Enescu, Brancusi sau Mircea Eliade in brand-uri de tara, nici utilizarea lor ca hlamida de prestigiu pentru micile noastre ambitii, orgolii si vanitati.
E bine ca a fost Festivalul „Enescu”, este bine ca va mai fi. Eventual si noi pe linga el.