La 64 de ani, John Travolta arată foarte bine, dar se pare că nu-i place să i se spună că arată și tânăr. Cred că din cochetărie a spus la masterclass-ul ținut în acest an la Cannes: „De câte ori mi se spune că arăt tânăr, am impresia că sunt luat la mișto“.
Actorul a fost prezent cu toată familia – soția Kelly Preston, copiii Ella și Benjamin, sora Ellen – la premiera filmului Gotti, de Kevin Connolly (unde joacă rolul titular, în compania lui Kelly Preston) și la aniversarea de 40 de ani de la lansarea Grease. A fost surprins dansând ca acum 40 de ani la o petrecere alături de 50 Cent. Familia a stat în primele rânduri și la masterclass-ul ținut de el la invitația festivalului – o întâlnire de o oră și jumătate unde a sedus asistența formată din jurnaliști, tineri actori și cineaști.
Travolta are modestie, căldură și o ingenuitate care trec imediat rampa. A fost întrerupt de mai multe ori de aplauze, o actriță din Spania i-a spus „maestre“, am auzit în spatele meu spectatoare șușotind: „Cât de bine le spune!“. Ne-a povestit despre cele mai importante roluri ale sale, s-a arătat sensibil și înțelept (deși și-a pierdut un copil în 2009), a dat sfaturi bune tinerilor actori – printre care acela de a nu se lua prea în serios (și Marcello Mastroianni spunea asta). Și da, încă zboară. „Aviația e o parte a vieții mele la care nu vreau să renunț. Zbor aproape zilnic. Am și un jet franțuzesc, Falcon de la Dassault, cu el am venit până aici ca pilot comandant.“
Iată mai jos o selecție a celor mai interesante lucruri spuse de John Travolta la acest rendez-vous:
Nu cred că cineva a avut cea mai vagă idee despre amplitudinea succesului pe care Pulp Fiction (1994, de Quentin Tarantino) urma să îl aibă după lansarea de la Cannes. Ne-am gândit că e un mic film de artă care va avea un public limitat, dar după ce am luat Palme d’or-ul a schimbat istoria filmului mondial și istoria mea. Am simțit chiar în seara premierei că filmul m-a schimbat ca actor. Quentin a devenit apoi pentru cinemaul american cam ce a fost Truffaut pentru cinemaul francez, chiar dacă la un nivel mai comercial (deși eu mă așteptam să fie mai degrabă ca Agnès Varda). Pulp Fiction mi-a dat 24 ani de alegeri. După el am jucat în orice film am vrut.
Pe platou Tarantino e ca toți marii regizori. Nu inventez, la cineaști am auzit asta: 90% dintre ei își fac temele din timp alegând actorii în care știu că pot avea încredere. Quentin mă considera imprevizibil. Mi-a și spus: „Dacă aș fi vrut un actor previzibil, aș fi ales pe altcineva. Nu știu ce vei face cu rolul ăsta, dar îți dau mână liberă“. Mike Nichols, John Woo, Robert Altman sunt la fel. Știu de dinainte cu cine au de-a face, deci nu-și mai bat capul cu interpretarea, ci doar cu felul în care își vor orchestra viziunea.
Marlon Brando mi-a spus cu cinci ani înainte să moară – îmi luasem inima în dinți și-l contactasem pentru un proiect, The Civil Action, care nu s-a mai făcut: „Nu trebuie să accepți un rol dacă regizorul nu te iubește. Trebuie să te vrea cu tot dinadinsul, pentru că încrederea pe care o are în tine îți va permite să joci la un nivel superior. Dacă iubirea lui e călduță, o să te pierzi în traducere“. Privind înapoi, văd că cele mai bune interpretări le-am avut tocmai în filmele ai căror regizori m-au iubit.
Acesta a fost cazul și cu Saturday Night Fever (1977, de John Badham). Eram pe atunci foarte tânăr – aveam trei ani, doar că arătam mai în vârstă. (Râde, sala la fel.) Făceam deja seriale TV și eram cunoscut, iar acest lucru împreună cu filmul mi-au permis să mă obișnuiesc treptat cu faima. Succesul n-a fost ceva neplăcut sau greu de dus, nu mă pot plânge.
La fel ca Pulp Fiction, credeam că Saturday Night Fever era un mic film felie de viață și nu bănuiam că urma să devină un fenomen cultural, deși am văzut pe platou (așa cum se întâmplă uneori) că întreaga echipă voia să creeze ceva unic. M-am antrenat vreo șase luni pentru scenele de dans, aproape zilnic. Cum făceam actorie de la 12 ani, mă simțeam mult mai confortabil în postura de actor, dar mi-am dorit să fiu într-atât de bun dansator încât să-l fac pe spectator să creadă că sunt cel mai bun din acel colț de Brooklyn.
Mi-a plăcut și experiența de la Saturday Night Fever, și cea de la Grease (1978), dar ceva s-a schimbat cu totul în cariera mea după Grease. Făcusem cu regizorul Randal Kleiser un alt film înainte de Grease, The Boy in the Plastic Bubble (1976), care e poate cel mai popular film TV din toate timpurile. A fost o sarcină destul de dificilă să transformăm un spectacol de succes de pe Broadway – cum a fost Grease – într-un film de succes. E interesant cum faima lui Grease se extinde asupra fiecărei noi generații. Știu copii de 4-5 ani care se uită acum la el ca și când ar fi un film nou. Eu am crescut cu Pe aripile vântului și Yankee Doodle Dandy, dar știam că fuseseră filmate mai demult, pe când Grease e mereu proaspăt.
Când am făcut Savages (2012, de Oliver Stone), Benicio del Toro m-a luat deoparte și mi-a zis: „Când aveam 12 ani, am văzut Grease de 14 ori la cinema. Datorită ție m-am făcut actor“. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că Grease a creat un actor atât de puternic și de grav ca Benicio del Toro. De fapt, Grease influențează fiecare spectator într-un mod foarte personal, mai ales când e vorba de oameni care au de luat o decizie.
Brian De Palma mi-a spus ceva interesant când am făcut Blow Out (1981). Îi arătasem trei variante în care puteam juca o anumită scenă și mi-a spus: „Te plătim o căruță de bani ca să decizi ce variantă să joci. Am încredere în tine“. Am ținut minte chestia asta și mi-am dat seama că, într-adevăr, jobul meu e să creez personajul și că trebuie să-mi asum responsabilitatea lui.
La fel a fost și cu Face/ Off (1997). John Woo a avut încredere în mine și în Nick (n.red.: Nicolas Cage). A fost greu pentru că Nick nu reușea să-și dea seama cine eram ca să se poată transforma în mine. Văzuse filmele mele și nu se lămurise, așa că i-am propus să ne uităm la ce filmasem în ziua precedentă. A fost mai ușor pentru mine să devin Nick decât a fost pentru el să se transforme în mine. Vedea în filmele mele doar personajele. Soția mea și cu mine părem leading actors, dar de fapt suntem leading characters. Preferăm să jucăm alți oameni decât pe noi înșine.
Îmi place să joc personaje care nu-mi seamănă, dar știu oameni cărora le plac personajele asemănătoare lor pentru că le dau siguranță. Ideal e să le poți juca pe amândouă. Atunci când joc ceva ce îmi seamănă, îmi place să fie apropiat de sentimentele mele, cum a fost personajul lui Michael din Phenomenon (1996, de Jon Turteltaub), cu care m-am identificat.
Știam că rolul în travesti din Hairspray (2007, de Adam Shankman) era un mare risc pentru mine, de asta mi l-am și asumat. O jurnalistă foarte cunoscută m-a întrebat după ce a văzut filmul: „Te-am căutat și nu te-am găsit, dar cine era actrița aia extraordinară care o juca pe Edna?“. Așa mi-am dat seama că reușisem. Prima zi de filmare a fost grea. Era cald, eram cu costumul, machiajul și peruca pe mine, eram transpirat tot, dar cu formidabilul Christopher Walken alături a mers ușor. Cheia a fost să joc o femeie masivă, lipsită de greutate. Chiar dacă era masivă, în mintea ei ea se vedea ca un fulg, ca în urmă cu 35-40 de ani.
Nu am regrete. Cred că trebuie să trecem prin tot felul de experiențe. Când cariera mea n-a mers, am decis să trăiesc viața la maxim și să o absorb, iar când am avut din nou șansa de a juca, am făcut apel la propria bibliotecă de amintiri. E meseria noastră să trăim viața și să observăm cu atenție tot ce se întâmplă. Acum trei luni am primit un SMS de la un actor care mi-a spus că nu știe ce să facă pentru că n-a mai lucrat de mult. I-am răspuns: „Ai ales o profesie imprevizibilă prin natura ei, obișnuiește-te cu ideea. Mai bine gândește-te ce ai putea face când nu lucrezi. Dacă vrei o viață liniștită, du-te la o companie care îți face program, dar nici acolo nu vei avea garanții. Nimeni nu-ți poate garanta nimic. Singura garanție e încrederea că poți face ceva, încrederea în abilitățile tale“.
Fiecare artist are creații care unora le plac și altora nu. Succesul înseamnă exact ceea ce decizi tu că înseamnă. Am văzut picturi de Moreau și de Picasso despre care ți-e greu să crezi că sunt făcute de ei. Nu mă îngrijorez în privința succesului. Ideea de revenire (engl. comeback) e ceva subiectiv, așa că nu-i dau prea mare importanță. Are o semnificație pentru cei care se iau după cifrele de box-office și o alta pentru critici. Pentru unii adevărata mea revenire a fost Look Who’s Talking, pentru alții Pulp Fiction. Fiecare are altă definiție.
Reinventarea mă definește. Nu spun că nu-mi place de mine, dar mă plictisesc de propria personalitate și îmi place mult mai mult să creez personaje, mai ales când au multe straturi și comportamente (fizice, verbale etc.). De aici îmi trag bucuria, numai asta aș face.
N-am nimic în comun cu John Gotti în afara faptului că și mie îmi place să mă îmbrac bine și că îmi iubesc familia, dar trebuie să am încredere că pot juca un astfel de personaj. N-am nevoie să fiu de acord cu el sau să mă simt confortabil în pielea lui. Nu m-am simțit confortabil nici împușcând oameni în Blow Out sau în Pulp Fiction, dar aveam încredere că pot portretiza acele personaje în mod convingător. Cred că fiecare actor își face tehnica lui, dar odată ce decizi cum să lucrezi, multe griji se duc. E foarte simplu. Niciodată nu judec personajele din punct de vedere moral, ci mă străduiesc să absorb codul lor moral. Gotti era dedicat Cosa Nostra, și asta am jucat.
Nu știi niciodată când ajungi la personaj. Când am făcut Pulp Fiction, știam cum doream să-l joc pe Vincent Vega, dar nu l-am descoperit cu adevărat decât atunci când mi-am dat seama cum trebuie să arate – greoi, cu un cercel în ureche, netuns, lent. Fiecare personaj se introduce într-un anumit fel. La Gotti a fost lăudăroșenia și durerea. (În sală se aude un telefon. Travolta: „Alo?“. Sala râde.)
Am nevoie să lucrez cu regizori tineri pentru pasiunea lor. Mă gândesc și că printre ei se poate afla un Tarantino.
Calitatea artei e cea care contează, nu faptul că are loc pe scenă, ecran sau la televizor. Am auzit o grămadă de teorii – dacă faci teatru, n-ar trebui să faci film; dacă faci film, n-ar trebui să faci TV etc. Adevărul e că am văzut oameni la fel de talentați și în filmele de amatori, și la Hollywood.
Sunt o grămadă de sfaturi pe care le-aș putea da tinerilor actori, dar voi spune doar atât (e o chestie simplă pe care am învățat-o și pe care, de fiecare dată când am ignorat-o, am regretat): nu suntem în competiție cu nimeni. Fiecare are drumul lui. Dacă ai un talent, caută modalitatea de a transmite acel talent. Dacă te uiți în stânga și-n dreapta – mă rog, poți să-i admiri pe alții –, nu te lăsa intimidat. Păstrează-ți integritatea pentru ceea ce vrei să faci. Câștigi sau nu, e OK. Asta o să-ți ia o mare greutate de pe umeri. Dacă crezi că poți face un film pe iPhone, fă-l cât mai bine. Poate că alții au o tehnologie mai bună, dar n-o face pentru a demonstra că ești mai bun, fă-o pentru tine.
Nu poți lua actoria prea în serios. Dacă-i scoți amuzamentul, te-ai ars. Unul dintre cele mai amuzanți oameni pe care i-am cunoscut a fost Marlon Brando, și a fost unul dintre cei mai buni actori.
Trebuie să vă găsiți lucruri care să vă stabilizeze. Trăim într-o lume foarte confuză și avem nevoie de ceva care să ne ancoreze. De pildă, băiatul meu a văzut ieri mulțimea de oameni din Cannes și s-a speriat, dar când m-a văzut pe ecran, s-a liniștit.
Există un raport organic, natural pe care un bărbat și o femeie îl creează, o zonă de confort. Când am filmat Primary Colors, Elaine May (soția lui Mike Nichols) era aproape tot timpul pe platou. Când Mike se supăra pe mine, mă duceam la ea așa cum te duci la mama: „Elaine, Mike nu mă lasă să schimb replica asta“. „Mike! Fă cum spune John!“ Nu pot spune că n-am profitat de acest raport matern. (Râde.) Pot comunica foarte ușor și cu o femeie regizor, dar nu pot face diferența între cele două sexe în materie de regie. Cred că la amândouă e vorba de abilități, de încredere și de siguranță. Poate că pe platou regizoarele sunt mai maleabile și mai deschise propunerilor actorilor, dar și asta e discutabil.
N-am avut niciodată vreo problemă cu un regizor. Până și pentru Oliver Stone, care e un tip dur, am găsit limbajul. Mi-am spus: „Hmmm, New York, bine situat, probabil l-au iubit părinții când era mic. Ia să-l tratez cum l-a tratat probabil maică-sa…. Oliver, I love you!“. A mers.
Când eram mic, ai mei se uitau la filmele lui Fellini și Bergman. Am văzut atunci La strada și Giulietta Massina mi-a rupt inima când a murit. L-am întrebat pe tata de ce a murit și mi-a spus că de inimă rea. Nu înțelegeam cum putea muri cineva de inimă rea, dar pe urmă am înțeles. Arta acelui film m-a impresionat în mod subtil, dar atât de puternic încât am început să iubesc filmele de artă. Deși filmele mele sunt ultrapopulare, pasiunea mea sunt aceste filme.
Arta schimbă viețile oamenilor. Dacă ne iei arta, ne iei sufletul. Dar mai există și arta de a trăi. Atâția oameni uită că avem ocazia de a trăi zi de zi ca niște artiști.
Galerie foto
