Cronică de carte  -  Radu Cucuteanu  -  

Personalitatea și evoluția lui Viktor Orbán sunt surprinse, de la căderea comunismului în Ungaria și în întregul spațiu central-est european și până azi, de Paul Lendvai în Ungaria lui Orbán. Volumul beneficiază atât de valențele istorice ale lui Lendvai (printre altele, autor al unor cărți privind trecutul acestui spațiu), cât și de formarea sa ca jurnalist. Această a doua dimensiune este cea care oferă un mare plus volumului de față, autorul fiind în poziția de a-i fi cunoscut direct pe majoritatea actorilor, mare parte dintre ei fiind și intervievați de către el, inclusiv protagonistul principal.

Despre Viktor Orbán știm astăzi îndeajuns de multe încât să putem observa cum modelul său de conducere autoritară a cuprins o țară întreagă, captivă în fața mesajelor lansate de el într-un spațiu public pe care a ajuns să-l controleze pe deplin. De aici și derapajele multiple de la valorile unei Uniuni Europene democratice. Pentru noi, lucrul poate părea puțin ciudat, dacă ți­nem cont de chiar poziția Ungariei pe hartă (știm cu toții, istoria este geografie) și de apropierea sa culturală față de valorile U.E. Aceasta cel puțin până de curând, când a început alunecarea țării dinspre Europa Centrală spre Balcani, proces care pare să se accelereze.

Ca structură, volumul este dezvoltat cronologic, de la prezentarea backgroundului pe care s-a dezvoltat personalitatea lui Orbán până la momentul acaparării totale a puterii, anno gratia 2016 (anul apariției cărții), când conduce Ungaria cu mână de fier, fără să țină cont nici de opoziție, nici de societatea civilă.

O serie de dezvoltări ulterioare se prefigurează (mai bine spus își au originea) în această primă perioadă, a începuturilor sale politice, dar două sunt momentele cu adevărat importante în biografia prim-ministrului maghiar, așa cum subliniază Paul Lendvai.

Primul este cel al apariției sale pe scena politică, moment în care a fost considerat de toată lumea ca fiind marea speranță liberală (mai bine zis, de centru-stânga) a Ungariei.

Cel de-al doilea este cel al desprinderii de liberalism și convergența sa treptată (împreună cu partidul pe care îl conduce) spre o formă de naționalism antieuropean și autoritarism. În privința ultimului termen, cum bine constată Paul Lendvai, sunt multe sintagme puse în joc, fără să se ajungă la un consens. Se vorbește despre un sistem autoritar explicit, despre „statul nelimitat“, despre o structură „fascistoidă mutantă“ sau un „experiment neocolectivist, neocomunist“, o „dominație arbitrară“ (ceea ce implică dispariția separării puterilor în stat), un regim hibrid (trăsăturile sistemului autoritar fiind mai puternice decât cele democratice) sau o semidictatură (p. 101 sq.).

Renunțarea la democrație ca valoare publică

Această situație survine și ca urmare a evoluției sale pe scena publică. Cameleon politic remarcabil, Orbán a observat la mijlocul anilor ’90 lipsa de concurență în centru-dreapta spectrului politic, reușind să se poziționeze în această zonă, pentru ca apoi să se îndrepte spre o dreaptă tot mai naționalistă și antieuropeană. Stephen Bannon, fostul consilier al lui Donald Trump și considerat a fi fost eminența cenușie a acestuia, l-a și numit „erou“ pentru aceasta. Paul Lendvai îl prezintă clar pe Orbán în lumina apropierii de Putin ca fiind omul președintelui rus.

Nu trebuie uitat nici un alt fapt, anume că însuși premierul maghiar a afirmat, într-un discurs ținut chiar pe teritoriul României, pe 26 iulie 2014, la Băile Tușnad, că își asumă crearea unui „stat neliberal“, modelele fiind Rusia, Turcia sau China (p. 150). Renun­țarea la democrație ca valoare publică, acesta este drumul pe care a mers și merge mai departe Viktor Orbán. Punerea fundamentelor pentru o nouă constituție a țării pare a fi preocuparea sa, o con­stituție care să transforme regimul său hibrid într-unul autoritar cu adevărat. De aici și comparațiile care s-au făcut între dorințele premierului maghiar și regimul interbelic al lui Miklos Horthy.

Finalmente, ce ne prezintă Paul Lendvai este biografia unui om ce a ajuns să stăpânească destinul unui stat. Este vorba despre o guvernare de natură exogenă, care implică diferențierea dintre deținătorii puterii și populație, o populație în mare măsură controlată prin mass-media, prin impunerea ideii de cetate asediată, cu folosirea unui discurs cu elemente naționaliste împotriva unui curent proeuropean. Paul Lendvai vorbește deschis nu doar de apropierea unor elemente discursive din vocabularul altor partide, ci chiar de „na­ționalizarea politicii în fața unei societăți civile aproape paralizate”, ceea ce ține de o guvernare „de facto prezidențială și centralizată, dirijată de Viktor Orbán după bunul plac“ (p. 185). Situație ce poate suporta o serie de analogii cu România de astăzi. Ca simplu exemplu, la noi se propun legi care să sancționeze „antiromânismul“, ce va fi definit după bunul plac al guvernanților. În Ungaria s-a trecut de asta, acum s-a votat o lege prin care oricine fluieră sau huiduie în timp ce Orbán ține un discurs urmează să ajungă la închisoare.

Poate suna cunoscut cititorului faptul că, în aceste condiții, din 2010 până astăzi au emigrat definitiv din țară o jumătate de milion de tineri maghiari, la o populație de sub 10 milioane, în condițiile unei „permanente stări de asediu […] inventată și regizată de Orbán“ (p. 135). Publicul românesc este familiarizat și el cu discursivități care să țină de un principal „dușman“, același identificat și de Orbán:

George Soros. Demonizarea acestuia a fost foarte eficientă în Ungaria, cum pare a fi și în România. În țara vecină, sondajele arată că sunt părți din electorat care vor vota împotriva partidului miliardarului. Că o asemenea organizație nu există, e partea a doua. Sunt curios care ar fi rezultatele unui sondaj similar în România. Mai ales că în ambele țări conspiraționita se acutizează și la nivel de discurs oficial.

Putem observa o serie de asemănări foarte puternice: cons­pira­țiile care nu lasă țara să se dezvolte, emigrația puternică, teama (nejustificată) de imigranți, acestea ca teme ale discursului oficial, apoi controlul asupra Parlamentului și a executivului, strângerea puterii, a întregii puteri, în mâinile unui grupuscul de oameni, controlul ce se încearcă asupra mass-media, descurajarea și ignorarea opoziției, dezbrăcarea funcției prezidențiale de prerogativele sale, presiunea pusă pe Justiție, subordonarea Băn­cii Centrale și a politicilor economice, controlul Curții Con­stituționale, „guvernarea directă“ prin hotărâri de guvern și ordo­nanțe de urgență, instaurarea controlului direct al statului asupra câtor mai multe sectoare economice, descurajarea mediului privat, lupta cu „străinii“, de la bănci la lanțuri de magazine și la corporații, ignorarea societății civile, aproprierea la nivel discursiv a câtor mai multe teme cu potențial populist, pe scurt, intrarea în disoluție a statului de drept.

Dar cum s-a ajuns aici? Poate părea cunoscut și românilor din anul de grațiere 2018. Foarte pe scurt, pornind de la un grup de prieteni s-a ajuns la acapararea treptată a puterii în stat. Aceasta s-a realizat prin îndepărtarea de ceea ce se numește bună guvernare și luarea puterii. Ca într-o de­cla­rație mai veche a unui personaj politic autohton (privind înscrierea politică, motivată prin vestita replică „au fost singurii care m-au vrut“), Orbán a găsit o nișă care i-a permis accesul la putere și înstăpânirea sa. Ceea ce ne arată cum pentru putere, puterea în sine, de fac­tură politică, dublată de cea financiară ce o însoțește automat pe prima, sunt personaje care ar face aproape orice, pentru care aderarea la un set de valori nu reprezintă decât haina zilei de azi, la care pot renunța oricând, pentru o zi de mâine în haine mai mândre.

Bineînțeles, și analogiile cu situația din România se opresc la un punct: volumul lui Paul Lendvai are în engleză un subtitlu – Omul forte al Ungariei. Ceea ce nu are nici o legătură cu vreun puternic al zilei din România. Aici, la porțile Orientului, mizele sunt mult mai meschine. Doar că antrenează un întreg popor pe un anumit drum.

Karl Popper scria în 1945, în Societatea deschisă și dușmanii ei: „Totalitarismul modern este doar un episod în revolta eternă împotriva libertății și a rațiunii. Se distinge de episoadele anterioare nu atât de mult ideologic, cât prin faptul că liderii săi au reușit să înfăptuiască unul dintre cele mai îndrăznețe vise ale predecesorilor. Au transformat revolta împotriva li­bertății într-o mișcare populară“. Se pare că nu ne putem desprinde de reveniri asupra unui subiect ce trebuia să fie închis de trei sferturi de veac. Tocmai de aceea viitorul nu poate fi decis doar de vremelnici conducători. Cu atât mai mult de unii pentru care conflictul și dezbinarea sunt instrumente politice, iar nu consensul și construcția.

Paul Lendvai, Ungaria lui Orbán, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Polirom, 2017