Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Râsul, de Dorina Rusu, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

Gura lumii

Mergeam prin beznă pe marginea șoselei. Ieșiserăm din satul vecin, ne îndreptam spre casă. Veneam de la discotecă. Era sfârșitul verii și de jur împrejur foșneau lanurile de porumb, încă verzi. Șo­seaua era pustie, luna era acoperită de nori, iar noi mergeam alături, patru fete și un băiat, de-a latul șoselei. Nu ne era frică. Eu mergeam pe marginea dinspre șanț, iar băiatul, mai mic decât noi, era chiar lângă linia albă din mijloc. Cea mai înaltă, cu fustă albastră, Maria, fană Queen, fredona We Are the Champions, iar cea mai mică și subțire, Irina, cu rochie albă, cloș, povestea o întâmplare despre un băiat nătărău de la discotecă și râdea în­truna, iar dinții mici și albi îi străluceau în întuneric. Vară-mea râdea și ea. Mă gândeam că fusese o seară destul de bună până la urmă, chiar dacă nu așa cum ne-am așteptat noi.

Nu am apucat să-mi duc gândul până la capăt, că am simțit o izbitură puternică în frunte și m-am prăbușit. Când am deschis ochii nu știam dacă am stat acolo câteva minute sau câteva secun­de, dar aveam cămașa albă plină de sânge și toți mă priveau în­spăimântați. Mi-au spus că am o gaură mare în frunte și una dintre fete mi-a dat o batistă. Nu mă durea capul, îmi era amorțit. În fața mea stătea în genunchi un băiat necunoscut și plângea în hohote lângă o bicicletă strâmbă. Era din satul vecin și fusese la discotecă la noi în sat. Nu înțelegeam de ce. Nouă nu ne plăcea la discoteca din sat. Băiatul nu avea lumină la bicicletă și mergea chiar pe marginea drumului. Credeam că plânge de supărare că m-a lovit și mă pregăteam să-i spun că nu e vina lui că e așa de întuneric. Dar tot ce a spus a fost:

— Ce fac eu acuma, am stricat bicicleta, am îndoit coarnele, mă omoară tata!

S-a ridicat, și-a luat bicicleta strâmbă în brațe și-a dispărut în noapte, bombănind înciudat că a dat peste cineva cu capul așa de tare.

Noi am rămas amețiți pe marginea drumului.

Una dintre fete și-a făcut cruce.

— Doamne, Maica Domnului! N-am mai văzut om ca ăsta!

Nu știam ce să facem: să ne întoarcem în satul vecin să căutăm ajutor sau să continuăm drumul spre satul nostru? Mai erau vreo cinci kilometri.

— Poți să mergi, Otilia? m-a întrebat una dintre fete.

M-am uitat în spate, era bez­nă, nu se vedea lumină la nici o casă. În față era tot întuneric.

— Mai bine înainte decât îna­poi, am zis. Mergem acasă, mă pansez și dimineață mă duc la doctor.

Nu simțeam nici o durere, iar rana nu mai sângera așa de tare. Mergeam pe marginea șoselei. Nu mai cânta și nu mai râdea nimeni.

În satul vecin se făceau discoteci mai frumoase, sala era mai mare și mai bine aranjată, muzica era mai bună, aveau și un glob cu bucăți de sticlă care arunca asupra dansatorilor lumini multicolore. Deși între cele două sate erau doar câțiva kilometri distan­ță, ei se considerau mai evoluați pentru că erau mai aproape de oraș. La ei se dansa pe Queen și Michael Jackson, la noi, organizatorii rămăseseră încă la ABBA. Nu oricine din satul nostru era acceptat la discotecă în satul vecin. Trebuia să știi pe cineva, să te introducă, altfel se uitau urât și nu dansa nimeni cu tine. Erau vreo câțiva care se credeau mai ceva ca Mr. Darcy și Mr. Bingley din Mândrie și prejudecată, deși nu era mare lucru de capul lor. Nu că noi ne-am fi crezut fetele Bennet, dar voiam muzică mai bună.

Una dintre fete avea un prieten în satul vecin, unul dintre ăia de familie bună. Ne-am îmbrăcat frumos și, însoțite de băiatul mai mic, un verișor al uneia dintre noi, am descins în discotecă. Nu era cum ne așteptam. Băieții erau cam la fel ca ăia de la noi din sat, numai vreo doi-trei erau mai drăguți. Globul era cam primitiv. Numai muzica era frumoasă. Da­că tot am ajuns, am țopăit toată seara. Pe la zece și jumătate am plecat spre casă. La unsprezece trebuia să treacă un autobuz cu navetiști, Convenția, care venea de la oraș și trecea prin mai multe sate. Dar când am ajuns în stație ne-am dat seama că mai e destul de mult până vine și ne-am gândit că în timpul ăla ajungem pe jos.

Întâmplarea cu bicicleta ne-a speriat pe toți și ne-a stricat planurile, dar nu mai aveam ce face, trebuia să mergem înainte. Întunericul ni se părea acum amenin­țător. Nu am apucat să înaintăm prea mult, tăcuți și speriați, când am simțit agitație printre fete.

— Ce se întâmplă? am întrebat, amețită.

Nu am primit nici un răspuns.

Mi-am dat într-o parte părul îmbibat de sânge și atunci am văzut. În fața noastră, șoseaua, cât era de lată, era împânzită de umbre. Ieșeau, una după alta, din lanul de porumb. La început n-am înțeles. Dar când s-au apropiat, am văzut că sunt băieți, toți dezbrăcați până la brâu. Nu-i vedeam bine și nu știam cine sunt. Erau mulți și ne-au înconjurat. Cinci s-au dus în jurul Mariei, care era cea mai înaltă și mai frumoasă. Au apucat-o de mâini. Fata țipa și se zbătea din toate puterile.

— Taci, fă, curvo, că ne strici toată distracția. Lasă, că te potolim noi, a spus unul dintre ei și i-a acoperit gura cu mâna.

Apoi am văzut cum o târau spre lanul de porumb.

Celelalte erau și ele înconjurate de bărbați în pielea goală, care le târau. Băiatul cel mic care ne însoțea a fugit.

Totul s-a întâmplat foarte repede, n-am apucat să mă dezmeticesc. Deodată, unul dintre băieți s-a repezit spre mine și m-a tras spre marginea șanțului. Am zbierat și m-am zbătut, dar era mai puternic. M-a trântit, s-a așezat peste mine și mi-a pus mâna la gură:

— Taci!

Zbieram cu o voce animalică pe care nu mi-o cunoșteam. Nu mai recunoșteam nici vocile celorlalte fete, pe care le auzeam țipând în întuneric, în lanul de porumb. De jur împrejur, greierii cântau pe sute de voci.

Nu-mi venea să cred. Mi se părea că nimic din ce se întâmplă nu are cum să fie real, că e un coșmar și că trebuie să mă trezesc. Nu puteam să cred că omul ăsta în pielea goală, a cărui față nu o vedeam, o să mă violeze acolo, pe marginea șanțului, du­pă ce abia fusesem lovită în cap de o bicicletă.

AUTOAREA

DORINA RUSU a fost jurnalist în perioada complicată a anilor ’90 și a fost martor la majoritatea evenimentelor importante ale acelor ani. A scris pentru „Opinia studențească“, „Cuvântul“, „Zig-Zag“, „România liberă“, „Ziua“. A colaborat la Radio Europa Liberă și a lucrat la TVR. A fost căsătorită cu politicianul liberal Horia Rusu, iar după moartea acestuia, în 2001, a condus timp de zece ani fundația cu același nume, care a promovat ideile liberalismului clasic și ale capitalismului occidental. A colaborat în mai multe campanii electorale, printre care cea a lui Crin Antonescu din 2009 și cea a lui Klaus Iohannis din 2014. Din 2015 este membru în Consiliul Național al Audiovizualului.

CARTEA

„Cu douăsprezece povestiri rupte din viață. Dorina Rusu îmi pare un povestaș plin de farmec. Poves­taș în sensul alegoriei prin care Mario Vargas Llosa desemna scrii­torul. Adică un om cu darul de a duce și de a aduce veștile și po­veștile cu oameni și despre oameni. De citit.“

(Neculai Constantin Munteanu)