Au trecut săptămâni bune de când cei de la „Charlie Hebdo“ au caricaturizat-o pe Simona Halep ridicând trofeul de la Roland Garros și strigând „Fiare vechi, fiare vechi!“.
Ecourile indignării românești nu s-au stins încă, ceea ce nu-i de mirare, căci nu despre jignirea Simonei Halep e vorba aici – zău că nu! Și nici cavalerismul patriotic al apărătorilor ei nu e unul dezinteresat.
E adevărat că umorul jurnaliștilor de la „Charlie Hebdo“ e uneori căznit, alteori grosolan, dar reprezintă o manifestare a libertății de expresie și, după cum se știe, are un public croit pe măsura sa. În ce privește ofensa ce i-a stârnit pe patrioții noștri, ea e inevitabilă. Umorul, indiferent de calitatea lui, are ofensa inclusă în rețetă. Puzderia de bancuri cu blonde, preoți, medici sau secretare nu face altceva decât să ia sistematic peste picior blondele, preoții, medicii, secretarele, însă atunci de ce mai râdem când le auzim? Dacă toată lumea ar protesta împotriva glumelor, inclusiv al celor proaste, în scurt timp am omorî umorul – sau l-am face corect politic, ceea ce e cam tot aia. Dar, cum ziceam, intenția profundă a indignaților noștri nu a fost să apere imaginea Simonei Halep de acuza batjocoritoare că ar trăi din vânzarea de fier vechi – știm cu toții că nu despre asta e vorba. Cum au mai spus și alții, Simona Halep a fost luată peste picior și chiar jignită mult mai dur în țară decât pare să fi fost într-o biată caricatură franțuzească. Nu ea e subiectul acelei caricaturi, ci doar pretextul. Simona Halep e termenul vizibil al unei sinecdoce. Celălalt, subiectul veritabil pus în discuție, suntem noi, românii. Asta e de fapt deranjant, nu-i așa?
Unul dintre comentatorii echilibrați ai evenimentului, Florin Oprescu de la Universitatea de Vest din Timișoara, afirma într-un text publicat online, pe contributors.ro („Prin gardul arenei“), că respectiva caricatură e și o autoironie adresată francezilor – ceea ce probabil că e adevărat. Poate că autorul caricaturii s-a jucat într-adevăr cu stereotipurile străinului, alegând din imaginarul local, franțuzesc, o heteroimagine a românului pârlit, care strânge fier vechi, eventual în căruța lui cu cai: „Fiare vechi cumpărăm!“. Se putea și mai rău: în 2011, mai întâi pe France 2, apoi pe Canal+, românii erau prezentați drept cerșetori, ba chiar cerșetori păduchioși. Din fericire, nu și jefuitori sau violatori, cum s-a întâmplat ceva mai demult în Italia.
Așadar, dacă ne gândim bine, fiarele vechi nici n-ar fi ceva chiar atât de rău. E vorba, la urma urmei, de o afacere decentă – pentru români.
Dar – unde dai și unde crapă – caricatura din „Charlie Hebdo“ (ca și etichetările de la emisiunea umoristică Les Guignols de l’Info de pe Canal+) a nimerit direct, fără vreun ricoșeu autoreflexiv, un alt stereotip, o altă imagine a străinului, construită de noi, de români: cea a țiganului sau rromului, colectorul de fiare vechi – sau, în alte contexte, cerșetorul, hoțul, păduchiosul.
E o heteroimagine bine implantată în imaginarul nostru colectiv și punctul sensibil în care a lovit caricatura din „Charlie Hebdo“. Fiindcă înțelegem și noi umorul, ba chiar suntem unul dintre cele mai hazoase popoare de pe planetă… dar chiar așa? Să nu știe franțujii ăia diferența aceea atât de mare între români și țigani?
Sigur, ridiculizarea victoriei obținute de Simona „noastră“ la Roland Garros pare un motiv bun de inflamare a mândriei naționale a românilor (și aromânilor, ar ricana oareșcine), dar garantez că nu din cauza asta s-au ofuscat conștiințele etnonaționale. Ca și în celelalte cazuri amintite aici, ofensa pornește de la sus-pomenita ciocnire de heteroimagini: francezii – sau alții asemenea lor – ne atribuie nouă, românilor, trăsături pe care noi știm prea bine că nu le avem. Și știm la fel bine cine sunt minoritarii care le au. Revolta asta gălăgioasă e manifestarea unui refuz sau a unei frici: nu vrem să fim confundați cu ăia, care au umplut Europa și sunt luați drept cetățeni români, dar nu-s români. E o frică manifestată la toate nivelurile. Poate ați remarcat, de exemplu, că de câțiva ani buni (mai exact, din 2007) codul CIO, prescurtarea cu care apare menționată România la întrecerile sportive, s-a modificat: nu mai suntem ROM, suntem ROU. Ca să fim bine înțeleși.
Și de fiare vechi se ocupă ăia, minoritarii, ROM. Noi suntem cu totul altceva. Hai Simona, hai ROU!