Zilele trecute am primit un mesaj cu totul special și surprinzător. Un urmaș al celebrului violonist și pedagog Martin-Pierre Marsick (1847-1924), cel al cărui elev a fost George Enescu la Conservatorul din Paris în anii 1895-1899, îmi scria oarecum necăjit că în ciuda demersurilor făcute la București nimeni nu a părut să fie interesat de documentele, în majoritate inedite, pe care le-a propus spre studiu muzicologilor români. Profesor de istorie, dl Jacques Marsick deține întreaga colecție de documente a familiei de muzicieni belgieni cu origini cehe din secolul al XVIII-lea, între care cel mai vechi personaj, descoperit prin cercetări genealogice, se căsătorea la Liège în 1707 cu o localnică.
Jacques Marsick deține astăzi o admirabilă colecție cu sute de documente – scrisori, autografe, fotografii, partituri etc. – ilustrând viața pedagogului înaintaș Martin-Pierre, ca și a nepotului acestuia, care i-a fost bunic, Armand Marsick, violonist și el și prieten cu George Enescu. Și nu o are numai în posesie, dar a inventariat-o, fotografiat-o, a pus online o mare parte din documente, a studiat-o și a scris, între altele, o carte despre bunicul său.
Cert, admirabilii muzicologi români ai secolului trecut care au redactat marea monografie despre George Enescu apărută în 1971 sub egida și la editura Academiei Române au fost la curent cu multe dintre documentele de arhivă ce ilustrează relațiile compozitorului și violonistului român cu profesorul său. Dar nu cu toate, cum mi-a demonstrat Jacques Marsick în convorbirea pasionantă avută cu el, urmată de schimburi de mesaje și documente pe care a avut amabilitatea să ni le transmită.
Dacă, practic, copilul Enescu pare să nu se fi înțeles perfect cu profesorul său – Enescu vorbește într-un interviu în 1945 despre „vederile care nu li se acordau“ –, profesorul Martin-Pierre Marsick a fost cu siguranță extrem de atent, după toate aparențele foarte protector și mai mult decât evident conștient de geniul elevului său. O atestă fără discuție însemnările făcute despre tânărul Enescu în catalogul clasei sale, citate în monografia enesciană amintită.
Citat în monografie este și un articol apărut în 1933 în publicația „Le Monde Musical“, semnat de secretarul Societății de Muzicologie din Liège, Marcel l’Epinois, despre un eveniment cu totul special. La 4 iunie 1933, la inițiativa Societății de Muzicologie și sub patronajul administrației comunale a „orașului florilor și grădinilor“, Jupille, în care se născuse Martin-Pierre Masick, pe casa natală a acestuia a fost pusă o inscripție în onoarea sa. Restul ceremoniilor este descris pe larg în articolul pe care dl Jacques Marsick a avut bunăvoința să ni-l pună la dispoziție zilele acestea.
„Evenimentul capătă o însemnătate excepțională și devine unul unic, grație participării artistice și dezinteresate a trei dintre celebrii violoniști ai timpurilor prezente: românul George Enescu, ungurul Carl Flesch și francezul Jacques Thibaud, elevi iluștri al lui Martin Marsick, care au slujit într-o comuniune de gândire ferventă și pioasă.“ Ceremoniile au început la primăria orașului cu participarea a numeroase personalități locale și artiști cunoscuți ai timpului – „cântăreața Juliette l’Epinois, dl Swaap din Cvartetul de la Haga, violonista din Köln, Alma Moodie…, sculptorul Berckman, autorul plăcii comemorative…, violonistul virtuoz Mathieu Crickboom etc.“
Cei trei mari violoniști au primit cu această ocazie o medalie ca amintire, iar după dezvelirea plăcii memoriale de pe casa natală a lui Marsick au participat la „un concert superb pe care l-ar invidia multe capitale“, desfășurat în sala Prévers din apropiere. După un debut orchestral, cei trei aveau să interpreteze „trei mici piese încântătoare ale lui Martin Marsick: Reverie, pe care Carl Flesch a executat-o cu măiestrie, cu o artă fină, cu o excepțională suavitate; Visul, pe care George Enescu l-a dat cu o artă concentrată, de o gravitate melodioasă, cu o emoție profundă; Scherzando, pe care Jacques Thibaud l-a cântat ca un vrăjitor, cu magia sa, seducător, cu geniul său din zilele cele mai bune. Iar apoi a fost admirabilul Concert pentru trei viori și orchestră de Antonio Vivaldi, care i-a reunit într-o aceeași gândire de gratitudine pe cei trei maeștri inimitabili ai viorii, secondați cu strălucire de Armand Marsick și orchestra sa.“
Articolul din „Le Monde Musical“ se încheie semnalând că „publicul a tropăit din picioare, și-a strigat admirația și nu a mai încetat cu aplauzele“. Ceea ce nu se spune este că, presat de acest public, George Enescu s-a așezat la pian și, împreună cu Jacques Thibaud, a cântat cea de-a doua sa Sonată pentru vioară și pian.
Documentele pe care ni le-a pus la dispoziție și pentru care îi sunt recunoscător dlui Jacques Marsick includ și fotografia originală folosită de „Le Monde Musical“. Mai mult despre colecția Marsick în numărul viitor al săptămânalului nostru.