...sau deloc!
Această constatare cu aer de „filosofie feisbucistă“ se impune fără strădanie la finalul filmului More (1969). Mărturisesc, nu-l văzusem până recent, când am dat de versiunea restaurată, cu imagine impecabilă, de-o captivantă prospețime, așa cum arată pe ecranul HD. Se găsește în volumul 7, Continu/ation, din seria The Early Years, care conține și cadoul Meddle, mixat 5.1 pentru iubitorii de surround. Probabil că n-a fost ratat de nici un (autoproclamat cu mândrie) fan Pink Floyd.
Filmul este cumva cult, nu doar pentru secta pinkfloydienilor de rit barrettian, ci și pentru ceilalți, închinători ai Lunii, ai Zidului sau ai Animalelor domestice clonate politic (divizați inseparabil în adepții profetului Waters și martorii lui Gilmour).
Nu știu în ce fel persoanele cu „trecut deocheat“ (după criteriile moralei burgheze din acel deceniu fabulos, ca și de mai încoace) se raportează la parabola regizată de elvețianul Barbet Schroeder în Ibiza, loc ce aduce faimă Europei, și lansată în anul când oamenii aterizau pe Lună și păreau dispuși să ajungă la Soare. Povestea de dragoste a lui Stefan, un tânăr german licențiat în matematici, care călătorește de plăcere, căutând o climă caldă, și a Estellei, o fată din America, fără statut social definit (a cărei caracterizare făcută de-o prietenă sună așa: „Tu chiar și când spui adevărul pari că minți!“) este o pledoarie evidentă pentru contracultura hippie ce explodase la nivel mondial, rezumată de regulă în trei cuvinte: sex, drugs, rock-n-roll.
Concomitent, istorisirea poate fi văzută ca o transpunere modernă a mitului icaric, dar și ca o ilustrare a concepției mai mult sau mai puțin religioase, conform căreia bărbatul e victima femeii. Stefan, la fel ca biblicul Adam, este sedus de-o fată cam depravată și-și arde aripile precum anticul Icar, murind după ce luase o supradoză de heroină, pe coridorul care ducea la Mare. Scriu Mare cu majusculă, deoarece prezența Mediteranei, dimprejurul insulei Ibiza, e terifiantă, în ciuda faptului că, filmată în cele mai luminoase momente ale zilei, este de un albastru cuceritor, tumultuos și hipnotic.
Sigur, la o privire critică subțiată de pretenții estetice înalte, povestea e banală sau, cu îngăduință, descriptivă, și se încheie comod, ca în operele de bonton recomandate de instituțiile parentale la rubrica „Așa nu!“. După jumătate de veac și după răsturnarea sistemului de valori existent până la acea dată, mi se pare că rămân valabile două lucruri: fragilitatea dintotdeauna a tinereții, exemplificată de actorii Mimsi Farmer și Klaus Grunberg, și muzica trupei Pink Floyd, editată pe LP-ul cu același titlu, More.
Considerat printre cele minore în discografia grupului, discul conține câteva piese remarcabile, însă e alcătuit fără noimă, aproape haotic. Nu i-am dat importanța cuvenită, socotindu-l un accident fericit, fără consistență. Cymbaline, Cirrus Minor, The Nile Song sau Green Is the Colour, toate compoziții ale lui Roger Waters, capătă alt relief ascultate, fie și fragmentar, așa cum și acolo unde sunt inserate în coloana sonoră a peliculei. Cymbaline (high time…), de exemplu, însoțește primul contact cu drogul. Estelle răsucește ritualic țigarea, oferind-o naivului Stefan, iar el, deși e adversarul narcoticelor, acceptă curajos, impulsionat erotic. Antologică, deși iritantă, este și scena susținută de Green Is the Colour, cu firul de iarbă ce gâdilă sfârcul unui sân.
Dramatica temă orchestrală de la începutul filmului se încadrează ideal în universul video-acustic pinkfloydian, însoțită de efectul fotografic numit în engleză flare. În română, cuvântul își găsește echivalent prin fraza: „porțiune multicoloră cețoasă, generată de refracția luminii solare într-o lentilă, sau un grup de lentile, cu o anumită construcție și dispunere“. Prea lungă explicație pentru un curcubeu perfect circular?
Muzica și filmul vă așteaptă… (de)Mult!