Unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme la cinema e The Florida Project, realizat de cineastul independent american Sean Baker.
Cu excepția lui Willem Dafoe, filmul are în distribuție actori cu puțină experiență sau deloc în cinema și e o mică bijuterie despre existența precară a copiilor fără posibilități ai Americii. Acțiunea are loc într-un motel de lângă parcul de distracții Disney World din Orlando, Florida, și urmărește câteva zile din viața unei fetițe de 6 ani, Moonee, care locuiește împreună cu tânăra sa mamă, trăind la limita sărăciei. Moonee e martora încercărilor mamei de a vinde parfumuri contrafăcute pe stradă, de a se prostitua în camera de motel, de a se droga, dar camera de filmat o urmărește mai ales arzând gazul alături de prietenii din motel – copii care rând pe rând sunt extrași de părinți din prietenia cu Moonee, pe care o consideră o influență proastă.
Crescută ca o plantă neîngrijită, deși iubită de o mamă ea însăși imatură, Moonee scuipă pe mașini, dă foc caselor părăsite și repetă întreg vocabularul ierbos al mamei. Cel care încearcă să păstreze haosul sub control în motelul unde copiii fac numai trăsnăi e Bobby, administratorul. Pe de o parte își face meseria bătând-o la cap pe mamă să plătească chiria, pe de alta îi dă bani din buzunar la nevoie și gonește un pedofil care apăruse ca lupul în vecinătatea copiilor. În interpretarea onestă a lui Willem Dafoe, această figură paternă e cu atât mai înduioșătoare cu cât, în spatele autorității placate pe o bunătate naturală, știe foarte bine că nu poate face mai mult pentru a ajuta.
Sean Baker, pe care-l deranjează să se spună că face filme despre dezmoșteniții soartei (deși filmele sale sunt toate despre outsideri) își bazează povestea pe documentarea făcută în moteluri, unde a stat de vorbă cu locatari și administratori. Filmul are prospețimea unui documentar, mai ales în scenele cu copii, care scene nu sunt deloc spontane. Înghesuit de zile de filmare puține, Baker a tras toate beneficiile cooptând un antrenor special pentru copii, care i-a adus în rol imaginând jocuri care să-i stimuleze și să-i facă să înțeleagă ce au de jucat. Nu cred că am văzut copii mai naturali într-un film, de aceea cele mai bune scene sunt cele în care camera îi urmărește (de la înălțimea lor, nici în plonjeu, nici în contraplonjeu, pentru că ei sunt eroii poveștii) în mișcările coloidale pe care le execută de-a lungul și de-a latul zilelor de vară.
Despre extraordinara fetiță care o joacă pe Moonee, Brooklynn Prince, care făcuse înainte un film (Dolphin’s Tale 2) și reclame, Baker spune că va deveni un star, pe o altă fetiță a pescuit-o pe stradă, în timp ce pe mama lui Moonee, Bria Vinaite (care nu mai făcuse cinema), a găsit-o pe Instagram.
Cel mai derutant lucru probabil e lipsa unei structuri. Unii spectatori i-au reproșat filmului că nu are trei acte, așa cum sunt obișnuiți la cinema. Dar existența acestor oameni este ea însăși haotică – iar pentru copii e și mai haotică, pentru că e vară și n-au nimic de făcut. Esența filmului e tocmai această lipsă de scop și de noimă, această nesiguranță continuă pe care o implică locuirea într-un motel care e prin definiție un loc de popas. Această aparentă lipsă de ritm face ca deznodământul să fie și mai tulburător.
Nu mai prea am loc. O să mai spun doar că filmul a avut premiera mondială la Cannes, în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs, și că a avut nominalizări la Oscar și Globul de Aur – din păcate doar pentru Willem Dafoe.
Celelalte două filme despre care vreau să mai spun două vorbe sunt Au revoir là-haut și Ocean’s 8. Primul adaptează romanul omonim al lui Pierre Lemaître, distins cu Premiul Goncourt în 2013. Am citit câteva capitole din cartea primită de la Editura Trei și pare OK, dar filmul regizat de Albert Dupontel (distins cu mai multe César-uri printre care pentru regie) mi s-a părut construit pe o pistă greșită. Grotescul, tragicomicul și suprarealismul, în felul în care sunt folosite, presară derizoriu peste această poveste despre cum Franța i-a uitat pe cei care s-au sacrificat pentru ea în Primul Război Mondial. Poate că realismul ar fi fost mai percutant. Filmul merită văzut însă pentru Niels Arestrup, un superactor insuficient folosit în cinema.
Ocean’s Eight, sequelul feminist al seriei începute în 2001, aduce la un loc mai multe vedete feminine și le pune să fure ceva feminin – bijuterii. Povestea nu e complicată, iar regizorul Gary Ross n-are tehnica lui Steven Soderbergh, dar lumea se duce pentru interprete. Astfel va vedea că Sandra Bullock a ajuns să semene cu Michael Jackson și că la prim-plan toate figurile actrițelor trădează straturi peste straturi de machiaj – ca să arate zeiss. În acest concert de actrițe consacrate care luptă să arate cât mai tinere și mai slabe, cel mai bine pică Rihanna și Helena Bonham Carter. Prima a înțeles că pari mai rebelă dacă ești grasă printre slabe, iar a doua are prea multă minte ca să se mortifice mâncând după cântar sau operându-se. Vizionare plăcută – pardon, poftă bună!