Actualitate  -  Victor Eskenasy  -  

Am pledat de mai multe ori în aceste pagini în favoarea creării unui Institut de cercetări „George Enescu“, așa cum există în alte țări est-europene pentru marii compozitori, chiar dacă știu prea bine că evoluțiile culturale din România sunt în multe privințe deprimante și aproape fără speranță. Atunci când o parte din Muzeul Național ce îi poartă numele la București stă să se dărâme, când arhivele sale sunt încă neinventariate la peste 60 de ani de la preluarea lor și departe de a fi puse online la dispoziția cercetătorilor, când o mână de oameni fac și oficiul de muzeografi, ghizi, și pe cel de arhiviști și documentariști, pentru a publica din când în când un volum competitiv științific, este greu să fii optimist gândindu-te la Enescu.

Și totuși, „fire emotivă”, cum mă caracteriza recent în bătaie de joc un pensionar poet ex-disident, vibrez cu plăcere atunci când alții decât ai noștri îi arată un respect pe care compozitorul nostru „na­țional” și universal îl merită cu prisosință. Ultimul dintre ei este Jacques Marsick, profesor de istorie ca formație universitară, de­ținătorul unei formidabile colecții de sute de documente ale familiei celebre de violoniști Marsick, între care cel dintâi, Martin-Pierre (1847-1924), a fost profesorul lui Enescu la Conservatorul din Pa­ris, iar al doilea, Armand Marsick (1877-1959), apropiat ca vârstă, nepotul profesorului său, un prieten bun. Așa cum am amintit în numărul trecut, dl Jacques Marsick ne-a oferit spre studiu și eventuală publicare, cu multă prietenie și entuziasm, documentele inedite – scrisori, fotografii, extrase de pre­să – ce atestă relațiile dintre George Enes­cu și familia sa. Spa­țiul tipografic fiind limitat și nu cel mai propice pentru o publi­cație știin­țifică, voi oferi doar un mi­nim de explicații pentru a lăsa loc documentelor în traducere și ilustra­țiilor inedite.

***

Scrisoarea cea mai timpurie păstrată în colecția Jacques Marsick datează din 1910, îi este adresată prietenului său Armand și atestă o relație și o intenție amicală de a-l face pe cel care fusese primul violonist al Orchestrei Colonne să concerteze în România. Armand Marsick se afla la acea dată în Grecia, la Atena, unde se mutase în 1908 ca director de studii muzicale și dirijor al Orchestrei Conservatorului și unde timp de mai bine de un deceniu, pînă în 1922, avea să reformeze educația muzicală universitară și să-l aibă ca elev, între alții, pe viitorul mare dirijor Dmitri Mitropoulos.

(I.) Dorohoi–România

23 s[eptem]brie 1910

Dragul meu Marsick,

[Dimitrie] Dinicu îmi răspun­de foarte amabil că va face tot ce îi stă în putere pentru unul din prietenii și bunii mei camarazi. Deci scrie-i un cuvânt pe adresa: Dl D. Dinico, Castel Peleș, Sinaia, România, iar el se va grăbi să răspundă în privința datelor, condi­țiilor etc. Păcat! Nu am nici o lucrare inedită pentru a fi cântată în acest moment!

Sunteți totuși mai mult decât amabil propunându-mi să-mi dirijez singur elucubrațiile! Când voi veni la Atena? Știu eu? O să vedem! Sunt, însă, sunt mulțumit că Dvoastră veniți la București și sunt sigur că publicul român va fi și el încântat, odată ce veți face cunoștință!

La revedere, dragă amice și toate cele bune de la devotatul Dvoastră,

George Enescu

Venirea în România a lui Armand Marsick pare să nu fi avut loc din motive necunoscute, probabil legate de căsătoria sa în același an cu Paola Sampieri, o tânără artistă plastică și muziciană din Roma.

Următoarele trei scrisori inedite îi sunt adresate de George Enescu, în 1922, lui Martin-Pierre Marsick și atestă o relație cordială între cele două persona­lități ale viorii.

S-a spus că adolescentul Enes­cu nu a avut o relație bună cu profesorul său, spre deosebire de alți pedagogi (André Gédalge, în primul rând) ce i-au fost foarte apropiați de suflet. Probabil că nu trebuie căutate rațiuni ascunse speciale. Așa cum o spune în convorbirile sale cu Gavoty, „cu vi­oara făcusem o căsătorie din rațiune“, „am muncit cu multă râv­nă, în absența pasiunii“ și „în fond, mi-a plăcut vioara mai mult sub degetele altuia“.

Faptul nu l-a împiedicat la maturitate să-și amintească de profesorul său și să-l invite la concerte, cum o atestă scrisorile următoare:

(II.)

26 Rue de Clichy

15 februarie 1922

Dragul meu Maestru,

Domnul Pohl divulgându-mi adresa Dvoastră, îmi permit să vă trimit un bilet de concert pentru mâine seară. Poate vă va amuza să-l ascultați pe vârstnicul Dvoastră elev și admirator.

George Enescu

(III.)

[Antet imprimat]

LE GRAND HOTEL MODERNE

DE LA PAIX

& DES AMBASSADEURS RÉUNIS

TARBES

Tarbes, 20 februarie 1922

Vă mulțumesc, bunule Maestru, pentru ce îmi scrieți atât de formidabil de elogios…

Imediat ce voi fi la Paris pentru câteva zile îmi voi permite să viu să vă văd.

Al Dvoastră admirator fidel și recunoscător

George Enescu [Paris – 26 rue de Clichy]

(IV.)

18 Strada Viitor – Sinaia –

România

(Paris – 26 rue de Clichy)

5 iunie 1922

Bunul meu Maestru,

După multe ocoluri, în această după-amiază, scrisoarea Dvoastră m-a ajuns sub culoarea Carpaților, unde m-am retras cu partiturile mele. Păcat! Ar fi mai fi fost nevoie de câteva zile pentru a avea satisfacția să vă spun la revedere înainte de plecarea mea. Am fugit din Paris la 10 aprilie, după ultimul meu recital de pe 6, pentru care v-am trimis două locuri rezervate. Le-ați primit cum­va? Cum n-am avut bucuria să vă văd acolo, bănuiesc că s-au rătăcit… sau nu v-au fost trimise de loc de impresarul meu. Și totuși, instrucțiunile au fost precise, vă dau cuvântul meu de onoare!

Acum nu rămâne decât să avem răbdare până în stagiunea viitoare, când voi reveni la Paris pentru a veni să vă văd și să încerc vioara Dlui Charotte, căruia vă rog să-i transmiteți mulțu­mirile mele cele mai cordiale.

Până atunci vă rog să cre­deți, dragul meu Maestru, în ad­mirația mea fidelă și afectuoasă,

George Enescu

Ultimele câteva piese din arhiva familiei Marsick sunt legate din nou de violonistul și pedagogul Armand Marsick. Cea dintâi este o mărturie a unei vizite făcute la Bruxelles în 1932. Enescu scria în carnetul de autografe și de desene al soției lui Armand Marsick, Paola Sampieri: „Pentru Dna Armand Marsick, un vechi prieten al soțului ei, în amintire respectuoasă” semnând Georges Enesco 1932. Cea de a doua este o scrisoare de răspuns, adresată lui Armand Marsick, care îl invitase împreună cu alți doi mari violo­niști, elevi ai unchiului său Martin, Jacques Thibaud și Carl Flesch, să participe la un concert comemorativ cu ocazia punerii unei plăci memoriale pe casa natală a lui Marsick, la Jupille, în Belgia. Enescu, asemenea colegilor săi, accepta scriind:

(V.)

Paris – 26 Rue de Clichy

10 aprilie 1933

Dragul meu prieten,

Iartă-mi răspunsul întârziat: tocmai m-am întors din Statele Unite și am avut nevoie de două zile pentru a mă lămuri asupra unui curs pe care îl dau în primăvara aceasta la Paris.

Pentru date – și între timp, voi avea concerte în provincie și în străinătate în cursul unei părți din luna iunie – vă rog să îi scrieți impresarului meu, Dl Félix Brunetière (firma Boquel) 69, Bd. de Clichy, Paris. El vă va da toate datele concertelor și, de asemenea, cele de care voi putea dispune pentru manifestarea pe care o proiectați și la care voi colabora cu o bucurie pioasă.

Dragul meu Marsick, te rog să primești expresia sentimentele mele fidele de prietenie,

George Enesco

La 10 mai 1933, Carl Flesch confirma și el participarea la evenimentul programat pentru 4 iu­nie, anunțându-l pe Armand Marsick că a primit mica piesă pentru vioară pe care urma să o cânte și cerând lămuriri despre Concertul pentru trei viori și orchestră de Vivaldi proiectat să fie cântat de cei trei invitați de onoare. Acceptul lui Thibaud nu pare să se păstreze.

Un ultim triplu autograf figurează însă în carnetul Dnei Marsick cu data 4 iunie 1933:

„Doamnei Marsick,

în amintirea inaugurării plachetei comemorative pentru unchiul ei:

Carl Flesch

Cu tot respectul Georges Enesco

În amintire cu mult respect Jacques Thibaud.

Jupille. 4 iunie 1933”

Dosarul ineditelor enesciene din colecția Marsick, pe care de­ținătorul ei ni le-a pus la dis­po­zi­ție și pentru care îi suntem extrem de recunoscători, mai include un portret în peniță al lui George Enescu, desenat de Henri Wiener și tipărit, cu o dublă semnătură a compozitorului. Cea dintâi, George Enesco 1932; cea de a doua cu dedicație: „Pentru Doam­na Armand Marsick, cu mult respect de la un vechi prieten al iubitului ei soț – Georges Enesco 1933. Alte patru fotografii – dintre care una singură a fost publicată și în România – provin de la ceremoniile în fața casei natale a lui Martin-Pierre Marsick de la Jupille.

Un mic tezaur, ilustrând, în­tre altele, cât de mult mai rămâne de cercetat pentru a completa ima­ginea microcosmosului enescian în diverse etape ale vieții Maestrului.

Legende:

1. Thibaud, Flesch și Enescu la Jupillle în 1933 (Col. Jacques Marsick)

2. G. Enescu (dr.) și participanții la celebrările de la Jupille în 1933 (Col. Jacques Marsick)

3. G. Enescu către Armand Marsick, 1910 (Col. Jacques Marsick)

4. G. Enescu către Martin Marsick 1922 (Col. Jacques Marsick)

5. Pagină Program cu semnătura lui Enescu, 1933 (Col. Jacques Marsick)

6. G. Enescu către Martin Marsick 1922 (Col. Jacques Marsick)

7. Portret George Enescu de Henri Wiener, cu autograf (Col. Jacques Marsick)

8. Paola și Armand Marsick, primul violonist al Orchestrei Colonne, prieten al lui Enescu, în 1910 (Col. Jacques Marsick)

9. Martin-Pierre Marsick, profesorul lui George Enescu (Bibliothèque Nationale de France)

10. Jacques Thibaud în 1898, cu dedicație profesorului său Martin Marsick (Col. Jacques Marsick)

Galerie foto