Când am dat cu ochii peste numele lui Alex Ștefănescu, gândul m-a trimis automat la criticul literar și m-am amuzat întrebându-mă dacă s-a apucat cumva și de teatru?
Apoi am descoperit că acest Alex Ștefănescu e un tânăr absolvent de UNATC București, că a fost la London International School of Performing Arts (LISPA), divizia din Berlin, că face parte din echipa de la Teatrul „Ion Creangă“ din București, dar are mult mai multe colaborări în Capitală, și a ajuns în finala multi-vizionatei emisiuni-concurs (nu și de mine) „Românii au talent“. Că ne place sau nu, emisiunea i-a adus o expunere și o popularitate pe care nici un spectacol de teatru nu le-ar reuși, iar dacă cei care l-au văzut pe micul ecran și l-au votat s-ar duce să-l vadă și pe scenă, ar fi un câștig, atât pentru teatru, cât și pentru experiența lor culturală.
Un proiect ingenios l-a făcut la Unteatru, la propunerea lui Andrei și Andreea Grosu. Se intitulează 9 piese de teatru remixate și valorifică în chip fericit calitățile teatrale și muzicale ale performerului. Tema e cum nu se poate mai teatrală, vizează rărunchii textocentrismului, iar tratarea e foarte haioasă. Alex Ștefănescu a ales câteva dintre cele mai cunoscute texte clasice pentru scenă (de la noi și din internațional) și le-a recitit în cheie comică, pentru uzul tinerilor de azi. Romeo și Julieta, Steaua fără nume, Așteptându-l pe Godot, Othello, O scrisoare pierdută, Iona, Pescărușul, Nora, Hamlet sunt rezumate și „traduse“ în spiritul și culoarea prezentului, complet neașteptat pentru cunoscători, inedit, pentru cei ce aud pentru întâia oară de ele.
Singur în scenă, Alex Ștefănescu stă pe un scaun înconjurat de tomuri vechi, între ale căror coperte se odihnesc, adesea acoperite de praf, acțiuni și personaje dramatice care nu mai spun mare lucru spectatorilor obișnuiți să recurgă frecvent la smartphone și Google. Echipat cu talent și fantezie, actorul reușește să mute în 2018 personaje cu vechime de secole, rescriindu-le poveștile în rime și ritmuri muzicale. Parodic, transformându-le în așa fel încât să le apropie de prezent, spunându-le istoriile într-un limbaj tipic rețelelor de socializare, cu haz plăcut, elevat, pe ritmuri muzicale variate (tarantela, cazacioc, manea etc.), făcând accente (moldovenesc/ rusesc, ardelenesc), conectându-se rapid la sală, printr-o energie epidemică. Cu certe calități histrionice, bun improvizator, Ștefănescu demonstrează că nu existe bariere între arta înaltă și cea populară; că un proiect bine gândit și susținut impecabil poate propune divertisment de foarte bună calitate, care nu doar distrează un public, ci îl și modelează, apelând la ironie blândă, autoironie, stârnind râsul contagios.
Combinația originală de stand up, teatru participativ și muzică live
Rolul modelator al artei scenice e cu atât mai eficient cu cât dozele servite sunt ambalate agreabil, iar rețeta lui Alex Ștefănescu e imbatabilă: umor inteligent, muzică de calitate, simțul publicului. Un public pe care-l acroșează încă de la început, cu trucuri deștepte, cu un comic muzical spumos, cu rezolvări neașteptate. Ce îl distinge pe Alex Ștefănescu de alți adepți ai formulei de teatru în concert (Ada Milea, Bobo Burlăcianu, de pildă) e amprenta personală, tema, în cazul acesta, varianta solistică, combinația originală de stand up, teatru participativ și muzică live.
Structura spectacolului e relativ simplă: numere muzicale intercalate cu mici pauze, pentru dialog cu privitorii și pentru respiro, fiecare dintre ele cu câte un scurt intro și dezvoltări ingenioase, aducând narațiunile teatrale într-un timp și un orizont imediat al privitorului, remixate de parcă s-ar petrece azi. „Mona, ești mai bună ca Corona/ Mi-ar plăcea să te filmez cu drona“, zice despre frumoasa tânără din Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, completând cu fraierii adorabili, aceia pe care fetele îi doresc ca amici, niciodată ca iubiți (de tipul Miroiu), și cu băiatul rău, dar sigur pe sine (Grig), pe care adolescentele îl iubesc tocmai fiindcă e rău. Versificările sunt simple, dar încapsulează în ritmul și structura lor esența și spiritul fiecărei piese de teatru, care nu e trădată, e numai transcrisă scenic pentru publicul lui 2018.
Sunt în scenariu și referințe savuroase la criticii de teatru: o întrebare directă dacă se află în sală reprezentanți ai breslei, câteva replici care să prevină în cronica ulterioară observații de tipul „cărțile de pe jos nu aveau nici un sens teatral, nu au fost utilizate“, „interpretul a exagerat“, „a fost prea mult“ etc. Totul e într-o tonalitate firească, simpatică, într-o formulă de aed contemporan, foarte postdramatic.
Soluții creative spectaculoase
„Dispozitivul“ scenic e minimalist, doar actorul/ cântăreț și „lira“ (citește chitara) lui, cu un microfon și multă poftă de joc. Dinamismul vine din subiecte și din dezvoltarea lor ludică, continuu surprinzătoare, purtând spectatorul prin istorii trecute translate în actual, de parcă ar fi vorba despre familii și prieteni de astăzi, propunând soluții creative spectaculoase și alternând tonalități.
Ca teatrolog, 9 piese de teatru remixate m-a cucerit definitiv după strofa în care, cu aceeași bună dispoziție tipică întregului, Ștefănescu oferă o pastilă de homeopatie estetică, făcând distincția terminologică între piesă de teatru, spectacol și reprezentație. O suferință majoră a culturii de specialitate reparată astfel, sunt convinsă, măcar pentru câțiva dintre cei aflați în sală. Un efect și o zonă pe care nici un studiu teoretic, excelent scris, nu le-ar putea atinge.
Creația lui Alex Ștefănescu e un exemplu reușit de „istoria teatrului eșantionată pe înțelesul tuturor“, ca în celebra serie „for dummies“, o întâlnire între un actor cu har și un public deschis să-l asculte.