Cu toate că n-am intenția nobilă de-a pleca „în vacanță“, fiind într-un soi de concediu permanent de vreo patru ani, comit gestul obișnuit de-a pune în portbagajul virtual câteva discuri, de ascultat pe vreo terasă prietenoasă, la vreme de urgie planetară.
Nu e fugă de realitate, ci o excursie în altă lume, când aceasta îți ajunge și îți trece de urechi, fie prin mizeria tot mai agresivă, fie prin frumusețea tot mai sfâșietor de rară. Cum, însă, „a lumii două fețe“ rotunjesc una, cea care ne înconjoară ca un set de boxe 5.1, evident că nu există cale de scăpare și trăim (într-)o veșnică iluzie. Așadar:
Al Di Meola – Opus (11 piese de fuziune jazz-pop-rock, în buna tradiție a chitaristului care nu se dezminte nici când pare să caute alte, noi, teritorii expresive); A Perfect Circle – Eat The Elephant (deși pare o zvâcnire de forță a energiei americane, discul aduce mai degrabă a mix The Cure + Depeche Mode, căruia i se adaugă zgomotul abraziv al muncitorilor industriali, tot mai rari în emisfera vestică); Front Line Assembly – Warmech (apocalipsa în variantă techno-pop, pe gustul generației smartphonice, deja scăldate în cryogen); Nine Inch Nails – Bad Witch (titlul spune totul, istoria grupului nu-i contrazisă nici măcar cu vreo notă de subsol); Corrosion of Conformity – No Cross No Crown (absolut remarcabil, fără compromis; dar cine mai ia în serios amănuntul ăsta, când viața pare o tranzacție continuă?); Blackberry Smoke – Find A Light (aromă sudistă americană, în cea mai bună prezentare, ca de la mama ei – Atlanta, Georgia, și tatăl absent – Nashville, Tennessee); Oiseaux-Tempête – Tarab (captură pe două CD-uri a unuia dintre concertele în care „colectivul“ de muzicieni arabi și europeni combină rock de avangardă, punk, jazz, electronică, poezie, dans și multe alte sonorități, zise etno, deși ele sunt pur și simplu muzică populară arabă); Jack White – Boarding House Reach (unul dintre cei mai originali și viguroși muzicieni de azi, în plinătatea formei, înconjurat de o mulțime de colaboratori, este hotărât să păstreze etica rock la nivelul de sus; și reușește din nou!); Jon Hopkins – Singularity (un disc despre care nu găsesc nimic de spus, deoarece muzica își e suficientă sieși, fără să dea impresia că face figura unui exclusivism disprețuitor sau a unei concepții estetice accesibile, pasă-mi-te, numai celor aleși); Lithics – Mating Surfaces (punk american din Portland, Oregon, aerisit ca primele discuri The Jam, dar nu așa de avântat); Mondo Grosso – Attune/ Detune (prolificul japonez Shinichi Osawa expandează universul propriu electronic-jazz-house-beat cu al șaptelea album editat sub numele grupului celebru în diverse regiuni de public răsfățat); Robin George – Rogue Angels (album de rock clasic, datorat chitaristului cândva colaborator cu Robert Plant sau Glenn Hughes; de ascultat cu o doză de ironie comprehensivă, preferabil nefiltrată); Tongue Tied Twin – Revolution (admirabil efort al unui one band man elvețian, susținut de chitara făcută cu mâna sa dintr-o cutie de țigări, în felul bluesmenilor negri săraci dintre războaie, cărora le seamănă și prin rugozitate vocal-instrumentală); Riversea – The Tide (un album ce demonstrează cum poate suna – realmente magnific! – muzica făcută de niște oameni care nu s-au aflat niciodată împreună în aceeași încăpere; asta e posibil acum, datorită internetului; evident că prezența în sală a publicului nu este obligatorie); The Orb – No Sounds Are Out of Bounds (duoul electronic londonez nu se mai aventurează prin spații sonore inedite, ci se menține pe unda pulsatorie care le-a adus faima); Circle of Dust – alt_Machine (albumul e preferința mea secretă, nu-l divulg [sic!]).
…Și destule reeditări, unele în casete de lux, remasterizate, recuperate și îmbogățite cu delicioase inedite. Bine, dar cele românești unde sunt?
Firește, în alt bagaj!