Bunicile-care-spun-povesti se duc, se risipesc in aer ca florile marunte ale toamnei, ghiozdanele cu tablite si burete se dau de trei ori peste cap si se prefac in mape scortoase; sotronul zgiriat pe aleea de pamint a disparut sub asfaltul batatorit de copii cu parul albit de maturitate”.
In dimineata asta sint atit de trista, incit nu mi-ar ajunge toate rindunelele galbene si toate rindunelele negre, in frac, atirnate pe sirmele vechii numaratori din plastic, sa-mi socotesc gindurile. Mi-e ciuda, dintr-odata, ca nu-mi mai amintesc nici povesti citite, nici jocuri jucate. Stiu ca aveam cindva un carusel cu o minunata cupola spiralat-colorata, dar nu izbutesc sa-mi aduc aminte… erau cai? Erau pasari? Uit si ma-mbufnez.
Ma simt ca-ntr-o alta poveste, pe care am s-o spun aici, desi numai Seherezada nu mi-s, in pijamale turcoaz, tragind din tigarete lungi, nu din narghileaua cu tutun de mere…
Pasarea fara padure
„Nu era nici tinar, nici batrin. Nici gras, nici slab. Nici crud, nici blind. Nici vioi, nici posac. Nici prost, nici intelept. Nici alb, nici negru. Era un cuc obisnuit. Cenusiu. Zbura, cit era ziua de lunga, din pom in pom, si-si cinta numele. Nu stia si nici nu voia sa faca altceva. In jurul lui, padurea renastea din cioturi negre sau se-mplinea sub rasuflarea calda a verii; toamna, frunzisul ruginea. Copacii mureau incet, dar nu de tot, in prag de iarna. Pasarile faceau pui. Dupa un timp, ii invatau sa zboare. Uneori puii mureau. Toamna, pasarile plecau cu tipete ciudate si-apoi, peste un timp, se intorceau. Sau nu. Fluturii apareau si dispareau ca niste flori de-o zi.”
Uneori uiti drumul sau nu mai ai unde te-ntoarce. Pentru ca nimic nu e la fel si pentru ca ti-e frica sa nu te doara mai mult dorul decit tristetea…
„Doar uneori, spre seara mai ales, pe cind, cum ii era firea, zbura din pom in pom dupa culcusul cel mai bun, il cuprindea un simtamint ciudat. O neliniste abia simtita, o spaima mica, cit o piscatura. De parca, dintr-o data, padurea ar fi ramas fara cuiburi. Dar in culcusul lui de-o noapte, spaima se topea incet, amestecindu-se cu mierea dulce-a somnului.” De fiecare data cind ploua, culeg melcii de pe trotuare si-i asez incet pe iarba. Obicei cumva stupid, cumva duios. „Nu am nici aripi, nici pene-mpestritate. Nu zbor, abia ma tirii. Zaresc doar citeodata cerul – e prea sus pentru mine. Habar n-am cit de intinsa e padurea. Nici de unde vin si unde pleaca norii. Nu-mi cint numele. Nu stiu sa cint. Dar am o casa”, i-a spus melcul.
Si-mi sting tigarile si-mi spulber gindurile, dindu-mi seama ca m-am inselat. Nu-s precum pasarea din poveste, pentru ca acasa mea e-n ceilalti, dusi sau nu, adormiti sau nu. Si-n zimbetele pe care le daruiesc ascunse-n oua de ciocolata, si-n povesti. „Pentru ca povestile au ramas vii, neatacate de timp, vibrind stralucitoare. Povestile trebuie ferite de uitare pentru ca ele ne tin treaza copilaria. Copilaria si povestile Copilariei ar trebui ocrotite, asa cum sint ocrotite padurile si iarba. Ar trebui ocrotite ca Viata insasi.”
Silvia Kerim, Poarta de sticla,
Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1982.
Coperta si ilustratii: Elena Boariu