Era tirziu, aproape miezul noptii.
In ciuda orelor inaintate, sau, poate, tocmai de aceea, amicul lui Vasile Elisav fu intimpinat cu bucurie de fetele ce s-ar fi spus ca n-asteptau pe nimeni altul decit el.
Dupa ceremonia prezentarii, redusa la minimum, adica "Faceti cunostinta!", cele doua devenira familiare:
— Autografe, vrem autografe, exclamara ele, in duet.
— Aveti vreo carte, zise musafirul; o carte, vreau sa zic, de-a mea?
— Nu, zise domnisoara Aron, zimbind stingher, am avut una, pina de curind, dar i-am imprumutat-o unui coleg de-al meu, ce va pretuieste mult de tot. Asa ca nici nu mi-a mai dat-o inapoi.
— Eu, in schimb, am, zise, nu fara un soi de superioritate, balaia domnisoara Carpen, una sau doua, dar le am acasa. Pot sa trec strada, sa le iau de-acolo si sa revin numaidecit cu ele.
— Nu merita atita osteneala, zise amicul lui Vasile Elisav.
— Dar, domnu’ scriitor, propuse Carmen, va stam oricind la dispozitie cu suprafata epidermica a noastra.
Mai raminea sa-si dezgoleasca, fiecare, vreun sin, vreo coapsa sau vreo fesa…
— „Et dans la rue/Les fesses remuent…” Iti mai aduci aminte, zise Vasile Elisav, cum ai tradus, cindva, la oaste, distihul asta nostim si exact al unui pictor, daca nu ma-nsel…
— Pictorul e Andre Derain; iar talmacirea mea e urmatoarea: „Pe strada, fesele/Se misca vesele…”
— Fesele noastre vesele, maestre, va stau la dispozitie, zise Nora.
— Regret, dar nu sint autor de tatuaje sau, daca vreti, nu practic ceea ce, azi, se cheama body painting; tot astfel cum nu sint nici graffer (putind fi, in principiu, grafoman). In rest, autograful meu s-ar sterge dupa primul dumneavoastra dus. Or, noi, poetii, cultivam desertaciunea ca scrisul nostru-i mai durabil decit bronzul.
— Asa este, zise Vasile Elisav, horatianizind in sinea lui: „Exegi monumentum aere perennius”… Ca sa continue, apoi, cu voce tare: Maestre, zise el, cu hotarire, ceva, insa, tot ai sa faci, acum si-aici, de dragul nostru. Mi-ai promis sa ne citesti niscaiva pagini din scrierea la care lucrezi de la o vreme, si care, pasamite, este un roman. Mai precis, daca tin bine minte, un, mi-ai spus tu, palindroman.
Daca amfitrioana sau prietena ei, Carmen, i-ar fi pus fireasca intrebare, anume: „Daca nu va suparati, ce-i aia un palindroman?”, maestrul le-ar fi replicat, zimbind subtire inde el: „Palindromanul este o clepsidra!”. Nu-l intrebara, insa, lui neraminindu-i altceva decit sa-i raspunda, vag sacrileg, amicului Vasile:
— Fiat voluntas tua!
— Fiat voluptas mea, supralicita amicul hedonist.
— Faca-se pohta ce-ati pohtit, adaugara fetele, in cor.
— Faca-se voia ta, a voastra, zise amicul lui Vasile. Se aseza, apoi, picior peste picior, in scaunul ergonomic, usor rosu, din fata micului ecran al computerului asteptind in stand by, de mult, al domnisoarei Nora, obrazul careia, ca si al celeilalte, se colorase-n roz, roz iluzor… Il activa si, dupa ce-si puse, in sfirsit, beziclele cu sticla albastruie si dupa ce-si strivi, cu dreapta, chistocu,-n tot de sticla, scrumiera arhiplina, incepu sa buchiseasca de pe sticla:
Pe linga palindromica Nora Aron, domnisoara Carmen Carpen era o paronimica banala, fie si daca nu lipsita intru totul de o anume expresivitate. Profesorul Vasile Elisav hotari sa-i faca, in sfirsit, o vizita celei dintii, intr-o duminica geroasa de februarie.
Intr-o duminica geroasa de februarie, profesorul Vasile Elisav suna la usa apartamentului 22, al studentei (Litere, anul IV) Nora Aron, vecina de palier cu el, susotind, in prag, conspirativ, cu aerul ca enunta o parola:
— Adie-ne, Eneida!
Nora Aron nu sesiza intentia, ceea ce-l facu, vag contrariat (nu mai putin, insa, tenace), sa pluseze:
— Ai latinii-n Italia! Ai latinii-n Italia!
— Rege, e ger! raspunse ea, in fine, poftindu-l in antreu-i strimt…
S. a. m. d.