Cum pentru multi racordul lumii de azi se face direct la viata interbelica a secolului trecut, dindu-se la o parte deceniile de comunism si productia lor umana si culturala, Sebastian, martorul si criticul trebuie cu atit mai mult citit si asimilat. Pentru a se evita exclusivistul alb si negru, in care este imbracat trecutul.
In octombrie 1935, tinarul Sebastian accepta „pentru bani si cu mari garantii de anonimat”, cum noteaza in jurnalul sau, sa tina rubrica de cronicar muzical la cotidianul in limba franceza „L’Independance Roumaine”. Era ceea ce se numeste un meloman, un insetat de muzica, fara a fi avut la acea data o intinsa cultura muzicala. O arata insemnarile sale despre concertele pe care le asculta la radio de pretutindeni in Europa, unele din cele mai populare, abia pentru prima oara. Dar avea sa se „obisnuiasca” repede cu foiletonul ce-i aducea si bucuria serii saptaminale de concert, de regula la Ateneu.
Avea sa tina cronica muzicala, mereu cu prospetime si interes pina la inceperea razboiului, cind evreilor asemenea lui le-a fost interzisa exercitarea meseriei. Avea s-o reia, pentru scurt timp, dupa razboi. Sebastian ramine si in acest domeniu un martor pretios al timpului. Unul de neocolit in orice istorie a muzicii din Romania. Il preocupa, dincolo de informatiile brute despre concerte, intelegerea muzicii si statutul cronicarului, de profesie sau exterior ei, asa cum o atesta una din cronicile sale intitulata „Muzica si scriitorii nostri”:
[…] Stiu bine, exista «misterul» muzicii, «inefabilul», «inexprimabilul» ei etc. etc. Se cunosc prea bine aceste respectabile locuri comune pentru a nu sti ca prea adesea, sub masca lor comoda se ascunde in realitate lipsa de sensibilitate. «Muzica nu se explica – trebuie sa o traiesti». Dar nimic nu se explica si trebuie trait: lumina, umbra serii… sintem inconjurati doar de enigme si totusi vorbim cu suficienta facilitate.
Detest aceasta falsa maniera de a iubi muzica, care consista in a o face abstracta, indepartata, «misterioasa». Intotdeauna va exista ceva miraculos in muzica, dar o fiinta sensibila va putea fara indoiala sa ne faca sa intelegem, daca nu miraculosul din muzica, cel putin voyage-ul interior pe care il facem, pe care ne poate conduce sa-l facem.
Ma intreb daca oamenii cei mai calificati sa ne vorbeasca despre muzica sint cei de meserie. Apropierea mult prea mare, ii face, poate, mai putini liberi, mai putin degajati si mai putin clarvazatori. Un scriitor nu ar avea mai multa sansa in aceasta dificila si delicata sarcina?
Sa nu credeti ca vreau sa fac elogiul diletantismului. Pentru a iubi mult muzica, trebuie sa o cunosti bine. Dar sa o cunosti – daca este posibil – cu o anumita prospetime a sensibilitatii, cu o anumita putere de surpriza, de mirare – pe care meseria sfirseste prin a le anula, a le transforma intr-o obisnuinta.
Paginile cele mai bune scrise despre muzica moderna, despre stilul si spiritul ei, nu le datoram lui Marcel Proust? Sonata de Vinteuil nu este un soi de sinteza vie a curentelor ce au traversat si imbogatit lumea muzicala moderna? Contactul cu muzica – contact intim, profund, aproape carnal – da geniului lui Marcel Proust extraordinara sa diversitate de nuante, finetea scrierii lui, bogatia infinita a imaginilor. S-a vorbit atita despre radacinile bergsoniene ale operei lui Proust. De ce nu se vorbeste la fel despre radacinile ei debussyniene? Sint pagini care ne amintesc, prin jocul lor de lumini si umbre, stilul muzical al lui Debussy.
Am impresia ca as putea distinge, fara multa dificultate, un scriitor care iubeste si intelege muzica, de unul care nu-l iubeste. Stendhal va ramine intr-o masura inexplicabil, daca nu am cunoaste dragostea lui intensa pentru muzica, gustul lui pentru Cimarosa.
In literatura romana, muzica ocupa un loc atit de sarac si este de regretat. Exista un intreg mod de gindire si emotie ce ii ramine necunoscut. Orizontul unei literaturi care traieste in contact cu alte arte – cu pictura si muzica in special – este mult mai larg, iar mijloacele ei de expresie sint mult mai subtile. Nu exista anumite zone ale inimii umane, care ii sint interzise scriitorului ce nu este, inainte de toate, putin muzician?” […]
Citind cronicile muzicale de astazi – mai trebuie sa spun? – imi e dor de Sebastian…