Da. Ma agat de lucruri care par neinsemnate si banale ca sa-mi sporesc bruma de liniste, chiar daca problemele omenirii se surpa si peste mine. O.K. Si totusi nu ma dau batuta cu jubiloteca mea nici saptamina asta. Dintre zecile de intimplari timisorene demne de 3.500 de semne in „Supliment” aleg doar doua, care m-au exaltat pina-n prag de infarct: un raliu de masini sport dintre razboaie, venite pe rotile lor (cu 120 km/h) taman din GB si concertul Filarmonicii Banatul.
La prima vedere, alaturarea poate parea de-a dreptul aiurita, daca nu chiar tembela. Asa as fi crezut si eu pina n-am amutit in fata unui Talbot 1935 sau a unui Bugatti ’29. Fiindca n-am aflat daca un englez a luat Nobelul sau Mc Ewan – Bookerul, amin putin legatura dintre marile romane si marile masini si scriu deocamdata doar despre concert, alt loc de concordie intre arta si tehnica.
Pentru ca era (desi cam tirzior) prilej de sarbatoare pentru istoria urbei – 290 de ani de la eliberarea de sub turci a Timisoarei si 60 de ani de la tirnosirea Catedralei ortodoxe –, ce gind strasnic le veni celor de la Filarmonica? Sa-si deschida stagiunea cu un concert nemaivazut si nemaiauzit in Romania: Uvertura solemna 1812 de Ceaikovski, cintata asa cum o imaginase insusi Piotr Ilici: in aer liber, in fata unei catedrale, cu clopote si lovituri de tun, pentru ca infruntarea dintre Napoleon si rusi sa para smulsa din viata. Drept care, in Piata Victoriei, unde-a inceput revolutia noastra, peste monumente, peste troite, parc si terase, peste fintina stalinista cu pesti, s-a lasat intunericul, s-a oprit circulatia si in fata catedralei, pe un podium, a inceput sa cinte orchestra, apoi corul, de totului tot 150 de oameni.
In final clopotele au batut, cele doua tunuri au bubuit, cei 12 soldati au tras 140 de gloante oarbe, catedrala s-a luminat de artificii, iar cei peste 2.000 de oameni au incremenit in fata unei asemenea maretii.
Recunosc: m-am facut si eu praf de emotie, chiar daca unii prieteni mi-au mai taiat elanul zicind ca e prea de tot postmodern amestecul Ceaikovski, Eugeniu de Savoya, Catedrala, Filarmonica pe strada, cot la cot cu Garnizoana, Mitropolia, Primaria. Unde am ajuns? La un show? Exact. Excelent. In piata era cine vrei si cine nu vrei: lume buna, trasa la patru ace, ca pentru un concert la Viena, suporteri infierbintati de la Poli, parinti cu copii, aurolaci, tinerime cita frunza, cita iarba.
Mi-am recunoscut fosti sau actuali studenti, dar am vazut sute de baieti si fete care probabil nu pusesera in viata lor piciorul intr-o sala de concert. I-am inregistrat cu Nokia in minutul 15 pe doi flacai gelati, in tricouri lalii, care se inghesuiau linga mine pe bordura, cu niste pliante in mina: „Mai, sa-mi bag, ce fac astia aici?/Scrie ca cica-i filarmonica si concert./Sa mor io, ce tare!”.
I-am mai auzit trimitind niste semeseuri, dupa care le-au venit inca cinci prieteni si-au ascultat fara sa zica pis pina la final, cind, luati de entuziasm, s-au pregatit sa fluiere. „Ba, fratilor, nu fiti tarani”, a zis gelatul cu pliant si au inceput sa aplaude ca nebunii, cot la cot cu marea de oameni.