Yan Lianke este laureat în 2014 al Premiului „Franz Kafka“, un premiu câștigat, printre alții, de Haruki Murakami, Vàclav Havel, Philip Roth, Peter Handke, Amos Oz, Elfriede Jelinek, Péter Nádas, Claudio Magris sau Margaret Atwood.
Premiul acordat de Societatea „Franz Kafka“ se acordă, potrivit motivației oficiale, pentru calitatea și exclusivitatea operei artistice, pentru caracterul ei umanist și pentru contribuția la toleranța religioasă, națională sau culturală și, de asemenea, pentru caracterul ei atemporal, existențial și relevanța transistorică.
Într-adevăr, scrierile lui Yan Lianke funcționează ca mărturii ale unei conștiințe critice foarte prezente care semnalează lumii o serie de evoluții și momente excepționale ale Chinei postbelice. De pildă, prin intermediul alegoriei istorice, Yan denunță fără milă în Săruturile lui Lenin (2004) corupția și febra financiar-capitalistă de după Deng Xiaoping și din anii ’90. În Bucurați-vă de viață (2004, ediția românească în 2013) straniul și absurdul completează o poveste despre natura umană și provocările comunismului în zona muntoasă Balou, unde pentru a supraviețui unui viscol în plină vară sătenii aleg să cumpere trupul îmbălsămat al lui Lenin pentru a-l transforma în obiectiv turistic, iar ca să adune banii necesari pornesc într-o aventură grotescă. Ding visează (2006, ediția românească în 2015) conține istoria plină de umor negru a satului Ding, din provincia Henan, marcat de epidemia de SIDA din anii ’90. În fine, În slujba poporului (2005, tradusă la Editura Polirom, 2010) este titlul care a atras interzicerea autorului de către cenzura comunistă, pentru „atingeri aduse memoriei“ lui Mao Zedung și Armatei de Eliberare a Poporului, fiind o satiră sub mantaua unei povești de dragoste la adresa cultului personalității și revoluției culturale, parodiind celebra lozincă a lui Mao. Desigur, așteptăm și traducerea Celor patru cărți, un roman complex scris în doi ani și gândit timp de 20 ani, care de asemenea a fost interzis în China, deoarece este o cronică acidă și lucidă, sub forma a patru povești întrețesute, a perioadei 1958-1962. Motivația permanentă a lui Yan a constituit-o lupta împotriva uitării instrumentate de regimul comunist prin manipulare, rescrierea istoriei și literaturii și, desigur, lagăre de reeducare.
China contemporană – dezvoltată, dar mutilată
Scriitor format la școala de partid, urmând până în 1991 cursurile Institutului de Artă al Armatei Eliberării (după ce absolvise în 1978 științele politice și pedagogia la Universitatea din Henan), Yan Lianke este un scriitor-model pentru credința în puterea transformatoare și revelatoare a literaturii: a ales să scrie pentru a face lumină în întunericul originalului comunism chinez. Experiența personală bine rememorată a anilor ’50 și ’60, când instaurarea comunismului a fost dublată de foametea căreia i-au căzut victime 30 milioane de suflete, a funcționat în mod sigur ca un catalizator. Realismul promovat de ideologiile culturale și politice și-au găsit în Yan un adept activ și prolific, iar în centrul acestuia a plasat țăranul chinez și toate istoriile sale posibile în anii postbelici.
Întunericul ca metaforă este omniprezent în narațiunile autorului chinez. Lumea lui Xianye din nuvela Zile, luni, ani este amenințată și ea de „întunericul care acoperă totul“, pe fundalul unei secete. Întunericul, la Yan, înseamnă mai mult decât absența luminii, reprezintă destinul poporului chinez, după cum mărturisește el însuși în câteva dintre articolele sale. China de astăzi nu mai e China copilăriei sale, căci acum problema alimentației este una rezolvată, ca și cea a hainelor sau a banilor. În termenii lui Yan, aceasta rezolvare echivalează cu „o rază de lumină“ în istoria Chinei, însă toată țara e traversată de „o umbră lungă“. Corupția, absurditatea, chiar dezordinea și haosul caracterizează China contemporană, dezvoltată, dar mutilată, deoarece a renunțat gradual la morală și la respectul pentru ceea ce este mai uman. Yan este obsedat de imaginea unei țări cuprinse de tristețe, care parcă așteaptă să se întâmple ceva îngrozitor. De aceea apelează în ficțiunile sale la supratema secetei sau la cea a epidemiei – imagini ale apocalipsei, ale sfârșitului. Molima de care suferă societatea chineză o reprezintă banii, care au luat locul atât socialismului, cât și capitalismului, ducând la abandonarea oricărei idei de demnitate umană. Prin textele sale, el își întreabă contemporanii care este prețul pe care-l vor plăti pentru renunțarea la democrație, libertate, lege și morală.
Misiunea scriitorului, potrivit lui Yan Lianke, este aceea de a aduce lumină într-o lume a întunericului. Dezicându-se de propaganda pentru care fusese educat, el simte că i-a fost hărăzit să perceapă întunericul. A declarat cu hotărâre, sub propria-i semnătură, în „The New York Times“ (Finding Light in China’s Darkness, 23 octombrie 2014): „I search for love, goodness and a perpetually beating heart“. Iar Zile, luni, ani este o ilustrare pilduitoare a crezului său, vorbind despre iubire, bunătate, viață.
Este un personaj exemplar, mitic
Zile, luni, ani reprezintă (încă) un prilej potrivit pentru a descoperi caracterul atemporal și umanist al scrierilor lui Yan Lianke. Zile, luni, ani poate fi considerată o nuvelă „beckettiană“ – căci are un număr minimal de personaje (Xianye, zis „Strămoșul“, și câinele său, pe nume „Orbul“) –, invitându-ne să fim martorii înțelepți ai poveștii singurului lujer de porumb care a supraviețuit unei secete nemaiîntâlnite în zona muntoasă Balou. Caracterul neobișnuit, excepțional, al secetei este anunțat încă din prima propoziție cu care își începe Yan Lianke narațiunea: „În anul acela, arșița ce dura de o veșnicie părea să mistuie timpul însuși [subl.n.], prefăcând ani și luni întregi în cenușă, iar dacă încercai să strângi ziua în mână, simțeai cum îți pârjolește podul palmei cu jarul aprins“.
Mai importante decât puținele aventuri narate (confruntarea cu haita de lupi sau cu invaziile șobolanilor, care devin mai apoi sursă de hrană) sunt meditațiile individului forțat în singurătate să-și asume responsabilitatea față de propria soartă: „Oricum ar fi, tot mă paște moartea, prefer s-o aștept în sat. Și au plecat atunci sătenii. […] Când orizontul privirii i s-a golit, a auzit scrâșnetul singurătății dezolante zgâriindu-i inima. În clipa aceea a început a tremura din tot trupul, dându-și seama că în întregul sat, pe întregul munte, nu mai rămăsese decât el, un moșneag în vârstă de șaptezeci și doi de ani. Și-a simțit deodată sufletul cuprins cu totul de o vastă pustietate. Singurătatea și dezolarea au prins rădăcini în întreaga sa făptură asemeni toamnei târzii ce se pogoară ca din senin“. Xianye dovedește o extraordinară tărie de caracter și luptă zilnic pentru ca într-o bună zi să rodească unicul lujer de porumb. Sigur că este un personaj exemplar, mitic, întâlnit în toate tradițiile populare: „La bătrânețe nu mai trăiești decât pentru un pom, pentru o plantă sau pentru o grămadă de nepoți. La urma urmei însă tot e mai bine să trăiești decât să fii mort“.
În final povestea își dezvăluie semnificația profundă. Sătenii întorși în sat i-au găsit morți pe Xianye și pe Orb și i-au înmormântat. Din lujerul de porumb care se copsese au rupt știuletele mare și gras, dar au găsit numai șapte boabe sănătoase. După ce au risipit proviziile aduse cu ei, fără să mai poată semăna porumb, sătenii au decis să ia din nou calea pribegiei. Cu niște excepții: „Nu mai rămăseseră decât șapte bărbați din șapte gospodării ale comunei. Erau cu toții tineri și vânjoși. Pe pământul brun de pe șapte culmi, pe șapte ogoare ce nu se învecinau, au încropit șapte colibe. Sub razele ascuțite și aprige ale soarelui ce luminau neobosit deasupra capetelor, au semănat șapte lujeri de porumb verzi și gingași și catifelați“.
Așadar, efortul unui singur individ, confruntat cu provocările cataclismelor naturale, dar nu numai, poate da sens unui loc, unei întregi comunități. Ca într-o poveste exemplară împotriva uitării.
Yan Lianke, Zile, luni, ani, traducere din limba chineză și note de Irina Ivașcu, Editura Polirom, 2018