Al treilea lungmetraj, Un prinț și jumătate, al Anei Lungu după Burta balenei (coregizat cu Ana Szel) și Autoportretul unei fete cuminți e povestea a trei prieteni – o actriță (regizoarea de teatru Iris Spiridon), un actor (István Téglás) și un agent imobiliar (Marius Manole) care locuiesc împreună. Accentul e pus pe actriță, care trece printr-un doliu după un fost iubit, deși visează la un scriitor maghiar care pare încarnarea bărbatului perfect. Printr-un reglaj fin între realitate și ficțiune, obținut prin colaborarea întregii echipe, acest mic film cu majuscule aduce un aer relaxat și elegant într-o cinematografie preocupată de teme mari. Ana Lungu ne spune mai multe.
Cum a luat naștere acest film foarte frumos?
Dintr-un puternic sentiment de iubire față de prietenii noștri. Ai mei și ai lui Iris, cu care am făcut filmul. Am vrut să transmitem și altora, publicului, un sentiment care, credem noi, poate fi la fel de intens ca iubirea senzuală.
Cât de solid era scenariul scris împreună cu Iris și cum a curs producția? De ce ai dorit să ai și improvizație? (Naturalețea interpreților e formidabilă.)
Am lucrat cu Iris aproape doi ani la scenariul acesta care în film se regăsește doar în proporție de 60-70%, din motive de buget. De exemplu, existau două-trei scene care se petreceau la Budapesta – regret și acum că nu am avut posibilitatea să le turnăm. Am aplicat de două ori la concursul CNC, dar nu am obținut finanțare. Cu ajutorul prietenilor și al colaboratorilor ne-am apucat să filmăm. A durat cam doi ani cu totul, pentru că am filmat pe bucăți, când puteau actorii, când ne făcea rost Anca Puiu (n.red. producătoarea) de cameră și așa mai departe. Ultima parte s-a filmat în Covasna și aici am avut sprijinul local și ajutorul foarte generos al lui Răzvan Rădulescu. El a venit din Germania împreună cu câțiva studenți de la Universitatea din Karlsruhe, unde este profesor, și ne-a ajutat, toți au lucrat alături de noi în echipă. Tot ei au adus și camera, precum și o parte din echipamente.
Ne-am propus de la început ca scenariul să ne servească drept ghid și să improvizăm o parte din text. Metoda de lucru era așa: porneam de la o situație fixă, stabilită deja din scenariu. Actorii improvizau replicile, urmărind să atingă niște teme sau să ducă scena într-un anume punct. Apoi vizionam repetițiile și păstram ce ni se părea mai bun. La filmarea propriu-zisă încercam să refacem acele bucăți. În general, scenele cu scriitorul maghiar interpretat de László Mátray sunt mai aproape de textul inițial, iar scenele cu Marius și István, pe care îi cunoșteam mai bine, sunt mai improvizate. Cred că improvizația i-a ajutat pe actori să fie naturali în film. Totodată, le permitea și să-și exprime propriile păreri, să vorbească cu cuvintele lor, ceea ce sper că îmbunătățește filmul. E ca și cum în loc de o singură minte, cea a regizorului, am câștigat mai multe. Pentru mine acest aspect e cel mai valoros în improvizație.
Care e cea mai improvizată scenă?
Scena de zi cu ei trei și câinele în pat. În scenariu nu exista nici măcar ca situație, dar Iris a insistat de la începutul filmărilor că e nevoie de un moment de genul ăsta, care să arate intimitatea dintre cei trei prieteni.
A fost greu să o faci să joace atât de bine pe Iris Spiridon?
Am hotărât de la început, de când ne-am apucat să scriem scenariul, că Iris va interpreta rolul principal și am încercat să scriem o ficțiune pornind de la evenimente din viața ei. Nu cred că am meritul de a o face pe Iris să joace, mai degrabă ea a avut curajul de a se expune în fața camerei. Sinceritatea cu care a făcut-o este, cred, motivul pentru care joacă atât de bine.
Mi-a plăcut că majoritatea scenelor cu actori, deci cu mult dialog, sunt prefațate de un cadru static, foarte pe liniște. Cum ai colaborat cu directorul de imagine Luchian Ciobanu? Ai improvizat la fel de mult și pe partea de imagine?
Aici lucrurile au stat exact invers. Cred că scenele cele mai reușite sunt cele care au fost pregătite cel mai mult – în general, cadrele în mișcare: travelling-urile de la cimitir, scenele cu cai, cele din pădure. Am avut o colaborare bună cu Luchian Ciobanu. Avem referințe cinematografice comune. Amândoi am lucrat în trecut cu Cristi Puiu, care a avut un rol formator pentru noi. Am gândit împreună scenariul ca pe o suită de momente din viața personajelor, surprinse vizual într-un fel de „tablouri cinematografice“.
Filmul continuă Autoportretul unei fete cuminți, dar e în același timp și foarte nostalgic. La un moment dat se apropie de Le rayon vert – și nu doar prin personajul feminin sedus de ideea prințului. Ai avut acest film – sau toate filmele lui Rohmer – în minte?
Sunt îndrăgostită de toate filmele lui Rohmer, dar în mod special de seria Comédies et proverbes, din care face parte și Le Rayon vert. Mă simt atașată de protagoniștii acestei serii care „se pun în scenă“. Am găsit inspirație la Rohmer și în modul lui de lucru, în felul în care a gestionat aceste filme cu buget relativ redus. Condițiile de lucru „studențești“ (fără asistent de regie sau secretară de platou, cu echipa și toate cheltuielile reduse la minimum) îi permiteau să fie „le plus libre des cinéastes français: ça, c’est un titre que je revendique, car je ne vois personne qui soit plus à l’abri des contingences. Toutes mes decisions, je peux les prendre moi-même“, după cum spunea.
De ce îți place să faci filme?
În momentul de față e destul de greu să fac filme, deoarece nu prea obțin finanțare. Și filmul de debut, și Prințul au fost realizate în regim independent, fără finanțare publică. Prin urmare, a fost de fiecare dată un proces lung și complicat. Au fost niște experiențe grele, care m-au învățat mult și care m-au ajutat să evoluez. Cred că asta îmi place cel mai mult.
Iar cel mai puțin îmi place momentul de acum, de la premieră, când filmul este gata și mă despart de el. Săptămâna trecută, când mă întorceam la București după avanpremiera de la Sfântu Gheorghe, am devenit sentimentală. Am simțit că las în spate Covasna, unde am petrecut anul trecut împreună cu Iris „o vară de neuitat“. Și mi-am închipuit că o să mă mai întorc doar la bătrânețe și o să-l găsesc acolo pe László, care va fi la fel de tânăr și de frumos. Și caii, și câinele, și pisica Panika vor fi tot acolo.
Ce film făcut de altcineva ți-ar fi plăcut să-l fi regizat?
Multe, așa că o să-l pomenesc doar pe ultimul văzut: Diamantino, de Gabriel Abrantes și Daniel Schmidt.
Unde ai găsit casa aia superbă în care stau cei trei prieteni? De ce a fost important să filmezi în ea?
Casa aparține prietenei mele din copilărie, Ilinca Nanoveanu. S-a nimerit ca ea să plece din casa părintească în perioada în care noi am început filmările. Mă bucur că am reușit să o imortalizez în film înainte să fie înstrăinată. Mama Ilincăi, Sanda Aronescu, a fost jurnalistă și traducătoare, printre alții, și a lui Vladimir Nabokov – unul dintre scriitorii mei preferați (și ai lui Iris). În scenariu exista o lungă scenă în care Iris vorbea cu scriitorul maghiar despre Ada sau ardoarea. Nimic nu e întâmplător.
N-am avut scenograf, din lipsă de buget, așa că de scenografie m-am ocupat eu împreună cu echipa. Pentru interioarele din București m-a ajutat tata, iar o parte din obiectele din casa Ilincăi au fost împrumutate cu generozitate de Anticariatul Unu.
O să citez din chestionarul din manualul de regie pe care îl pomenești discret-ironic în film: Crezi că Dumnezeu îi iubește numai pe anumiți oameni sau pe toți oamenii?
O să-ți răspund cu o replică din scenariu care nu a mai intrat în film: „Cred că Împărăția Cerurilor este cea mai frumoasă idee care a apărut vreodată. Cine a spus vreodată ceva mai frumos de atât? Că e în noi? Nimeni. Doar că nu reușim s-o găsim din cauză că suntem prea proști și prea lipsiți de imaginație“.
Un prinț și jumătate (pe ecrane din 7 septembrie 2018)
Regia: Ana Lungu
Scenariul: Ana Lungu și Iris Spiridon
Imaginea: Luchian Ciobanu
Montajul: Dana Bunescu
Cu: Iris Spiridon, Marius Manole, István Téglás, László Mátray, Emilian Oprea, George Gâdei, Răzvan Krem Alexe, Radu Afrim, Răzvan Mazilu
FOTO: Daria Tucă