„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Un roman într-o gară mică, de Kocsis Francisko, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Peter Halmer a devenit pacientul lui Freud la puțină vreme după ce a avut loc accidentul. Din relatarea de nici nu mai știa câte ori reluată a profesorului, pentru a așeza toate amănuntele la locul lor, știa pe dinafară cum s-au întâmplat evenimentele, deși el nu avea în minte o reprezentare a lor dobândită personal în momentul derulării, ci filmul cu secvențe în ordinea pe care a stabilit-o profesorul, nu singur însă, ci cu ajutorul martorilor care au văzut totul de aproape.
Concret, în urmă cu cele șase luni scurse de atunci, lucrurile s-au petrecut în succesiunea următoare: Halmer se afla în trenul care venea de la Budapesta la Viena și intra în gară la ora șapte seara. Fiind abia la începutul lui martie, la capătul unei ierni foarte aspre, încă era destul de rece, iar înserarea și vântul accentuau și mai mult senzația de frig. Locomotivele suflau aburi groși și-i acopereau cu totul pe oamenii care așteptau pe peroane sosirea călătorilor ori erau ei înșiși călători în așteptarea trenului care să-i ducă la treburile lor. Când trenul de la Budapesta a intrat în gară și încetinea ca să tragă vagoanele în dreptul peroanelor largi, un călător mai nerăbdător stătea cu o valiză în mână pe scara vagonului, gata să pună piciorul pe betonul cu marginea vopsită cu var de îndată ce alunecarea se apropia de oprire. N-a luat însă în seamă că norii imenși de aburi care au scăldat peroanele s-au condensat pe betonul rece și s-a produs o pojghiță, o pieliță subțire de gheață. Când a sărit pe alunecușul perfid, călătorul a alunecat instantaneu, și-a aruncat amândouă brațele înainte, a scăpat valiza, care s-a oprit în mijlocul liniei libere de alături, și s-a izbit puternic cu capul de peron. Lovitura a fost atât de răsunătoare, încât s-a auzit terifiant de distinct în scârțâitul strident al saboților ce se încleștau pe roți în momentul frânării finale. Mușchii i s-au destins brusc și corpul s-a lungit pe jos fără vlagă. Când trenul s-a oprit, conductorul și un impiegat de mișcare au fugit înspre el; din vagonul cu care a călătorit și cel căzut au început să coboare cu prudență oamenii, peronul începea să se umple, în timp ce impiegatul striga spre clădirea gării să fie chemat sanitarul și mai chema pe cineva să-i ajute să-l ridice de acolo și să-l scoată de pe peron. În îmbulzeala care s-a produs, mulți călători neștiind ce s-a întâmplat, l-au ridicat și l-au evacuat încet spre băncile de sub copertina din fața clădirii, câțiva călători, care au înțeles ce s-a petrecut, grăbindu-se să le dea ajutor. Pentru început l-au întins pe o bancă, apoi prin mulțime și-a făcut loc și sanitarul căilor ferate și l-a apucat de braț, ca să-i ia pulsul. O clipă, de o imprecizabilă lungime, părea că se lasă o tăcere de dinți strânși, deși călătorii continuau să se îndrepte spre ieșire; numai în preajma lor s-a suspendat parcă timpul, numai între ei s-a așternut tăcerea deplină, s-au întrerupt respirațiile și s-au tensionat nervii până la limita dincolo de care ar fi putut să plesnească.
— N-are puls… Nu-l simt… Ce dracu’ a făcut? spuse, în sfârșit, sanitarul.
— A sărit înainte de oprire, s-a lovit cu capul de beton… A sunat ca un pietroi, spuse conductorul.
— Ce-o fi avut în minte? Unde se grăbea?
— A ajuns repede, se pare, dacă va fi cine să-l întâmpine, spuse impiegatul cu glas hârâit și ton răutăcios.
— Totdeauna e cineva acolo… Și sus, și jos…, spuse și sanitarul încercând să se elibereze de tensiunea momentului.
— Ar trebui să-i aducem valiza, a căzut între linii. Poate îl așteaptă cineva… Numai să se scurgă lumea, poate se interesează cineva… Mă duc după valiză.
Conductorul a ieșit din cercul de oameni care s-au strâns curioși în jurul lor și s-a îndreptat spre locul accidentului. Văzuse bine unde a căzut valiza călătorului, se îndreptă hotărât spre locul știut. Dar valiza nu se afla acolo, oameni nu mai erau decât vreo câțiva dintre ultimii care coborâseră din vagoane și înaintau încet, precauți, pe peronul cu pojghița alunecoasă. Se uită în dreapta, în stânga, se uită și de-a lungul peronului, crezând că vreunul dintre călători a ridicat-o dintre șine și a pus-o undeva la vedere, dar nu o zărea nicăieri. Surprins și plin de năduf, se întoarse la banca pe care se afla întins tânărul, vegheat acum numai de sanitar, impiegat și două perechi de oameni de vârstă mijlocie care încă întârziau, nevrând să plece parcă înainte de a afla ce se va alege de bietul tânăr.
— Nu-i… N-o mai găsesc, o fi luat-o cineva… Sper c-a dus-o la bagaje pierdute…
— Așa de repede ? s-a mirat impiegatul. N-aș crede…
— Nu cumva crezi că a furat-o cineva ?
— Mai degrabă. Poate ar trebui să-i spunem jandarmului să arunce repede o privire prin preajmă. Poate o găsim. Du-te
să-i spui. Întreabă și la bagaje…
— Ăsta nu mai suflă… N-are puls… Dar nici nu se răcește încă, spuse sanitarul. Uită-te ce roșu-i în obraji, zici că de-abia a ieșit la plimbare și l-a pișcat vântul. Te aștepți să se ridice-n fund și să-ți povestească ce-a visat. Și degetele îi sunt calde. Tare ciudat…
CARTEA
Un pilot zboară opt sute de kilometri, pe timp de noapte, riscându-și viața, pentru a-l „răpi“ pe fratele său din România ajunsă în mâinile comuniștilor. Mama lor, fostă baroneasă, imobilizată în scaun cu rotile în urma unui accident, rămâne să-și sfârșească zilele în singurătate după plecarea celor doi fii și după ce averea îi este confiscată. Galaga, fostul paznic de noapte al satului, nu-și poate șterge din minte o întâmplare de demult, când un dulău uriaș, ca o nălucă albă, l-a atacat și i-a sfâșiat pulpa. A reușit să se salveze după ce l-a rănit la gură cu cosorul, dar are mereu în fața ochilor chipul lui Ilie, care după noaptea aceea a apărut cu obrazul parcă tăiat. După ce cade pe peronul gării din Viena, Peter Halmer pare să-și fi pierdut memoria. Ajuns la spital, îi trezește interesul lui Freud, pentru că, deși nu știe cum îl cheamă și de unde vine, vorbește perfect mai multe limbi. Peter dispare însă după ce bea cu doi bărbați care susțin că îi sunt frați, lăsându-i medicului său o scrisoare care îl va zgudui. Rurale, urbane sau supranaturale, aceste povestiri, alături de altele, formează un mozaic ce readuce la viață personaje și întâmplări din alte vremuri și din alte lumi.
AUTORUL
KOCSIS FRANCISKO (n. 18 ianuarie 1955) este poet, prozator și traducător. A fost redactor-șef adjunct la revista „Vatra“. A colaborat cu diverse publicații, printre care „România literară“, „Luceafărul“, „Vatra“, „Observator cultural“, „Orizont“, „Convorbiri literare“, „Poesis“, „Familia“, „Transilvania“, „Viața românească“. A publicat mai multe volume de poezii – Umbrela profetului (1998), Oceanul interior (2000), Codul de bare (2002), Alteritate de duminică (2004), Ceva trece pe-aproape (2009), Melancolii în formă continuată (2012), Teste de identitate (2015), Oțet de furnici (2016) – și un volum de proză – Plimbări cu Freud (2006). Este prezent în mai multe antologii.