Cit era doamna plecata, bunica incuia usa cu un lacat mai mare decit cel de la portile raiului. Drept care si cheia era cam mare, cam greu sa o dosesti de un „drac” ca mine. Ce sa ma ascund dupa deget (tot sint la moda deconspirarile)? In lipsa doamnei, furam cheia si ma inchideam in camera ei. As minti sa spun c-am fost minat acolo de vreo curiozitate intelectuala, insa stiu sigur ca am fost fascinat din prima de o descoperire senzationala: sub-patul plin de carti. Nu avea mai mult de treizeci-patruzeci, dar pe atunci a fost ca si cum as fi dat peste Biblioteca din Alexandria. Erau carti de toate felurile. Mi le amintesc si pe cele cu propozitii ciudate si semne bizare, de matematica, dar si pe cele cu poze si povesti. Mai ales una, pe care o citeam pe furis, in reprizele prilejuite de neatentia bunicii si lipsa invatatoarei. Exact nu mai tin minte povestea. Era una cu sapte frati transformati in lebede si o sora care se chinuia sa-i scape de blestem, impletind niste vesminte din urzici. Si, la un moment dat, cind sa rupa vraja, ori nu i-a mai ajuns „materialul”, ori n-a mai avut timp sa termine cu impletitul – unul dintre frati a ramas cu o aripa de lebada. Tin minte si poza. La scurt timp, doamna invatatoare s-a lamurit cum sta treaba cu bunica si a plecat cu tot cu carti, fara ca eu sa reusesc sa aflu finalul… Nu m-arunc la cine stie ce autopsihanaliza, dar cred ca atunci am capatat placerea de-a descoperi carti.
In V-VIII, odata ce m-am mutat cu scoala in satul vecin, am dat peste o biblioteca adevarata. Printr-o lege desteapta care functiona pe vremuri, biblioteca comunala era alimentata constant cu carti. Cred ca detine vreo cinci mii de volume. Si m-am pus pe descoperit carti. La inceput, nici nu ma interesa prea mult autorul. Cine a scris Buruiana, o caramida de vreo sase sute de pagini? Tin minte doar ca era un roman rusesc, cu o atmosfera colhoznica. Am fost incintat. Habar n-aveam de autori celebri sau de referinte critice. Aveam o placere nebuna de-a citi carti despre care nu auzisem nimic (cu putine exceptii – Decameronul, intrucit mi se spusese ca n-am voie, si Iliada, nu repovestita, ci in metru antic, datorita unei profesoare care a pus pariu cu mine ca n-o sa am rabdare s-o termin). Nebunia cautarii a continuat in liceu si la facultate, cind umblam ceasuri intregi prin librarii si anticariate pentru a-mi lua carti de care nu stiam nimic.
N-o spun cu nostalgie, ci ca pe o simpla constatare: rar mai citesc astazi o carte care nu mi-a fost intruna recomandata (de un prieten, de critica, de presa). Si ma tem ca nu e doar cazul meu. Cred ca unul dintre efectele secundare ale marketingului din toate domeniile, de care nici nu ne dam seama, este tocmai uciderea acestei placeri de a descoperi – cartile, oamenii, lumea pe cont propriu.