Cartea Nocturne. Cinci povestiri despre muzică și amurg (traducere din limba engleză și note de Vali Florescu) a fost publicată la Editura Polirom, în 2017.
Scumpe domnule Kazuo Ishiguro, vă scriu de la Moscova, între două avioane. Intenționez să zbor până la Astana, la un congres mondial dedicat literaturii, unde, înțeleg, urmează să fiți prezent și poate să țineți și o prelegere. Cel puțin așa am fost ademenit de organizatori ca să mă încumet până în Kazahstan – adevărul e că, de fapt, nu contează. Viața nu e doar ceea ce se întâmplă, ci și ceea ce ar putea să se întâmple.
Așa că visez de o lună întâlnirea de la Astana. Nu am harul fanatizării. Nu posed idoli și chipuri cioplite. Vă port însă un respect mai vechi și nevindecat. Poleiala Nobelului de anul trecut nu a venit să-mi ia mințile de cititor, nu am dat iama în librării să vă citesc, în regim de urgență, cărțile la care încă nu ajunsesem. Nici nu am început, precum marii noștri chitroși (ăștia-s aspri la critică!), să aștept să ajungeți din nou la reduceri pentru a vă achiziționa volume. Nu mă încântă gloria altora, cu atât mai puțin mărunta glorie personală. Dar dacă va trebui să vă spun, totuși, ceva, ce o să vă spun? Doar n-o să tac pasiv-agresiv…
Vedeți bine, omul de rând (eu) își face tot felul de griji, dacă nu chiar de planuri, gândindu-se la posibilitatea întâlnirii omului excepțional (dumneavoastră). Ele sunt ridicole, ele sunt înduioșătoare, ele sunt, pesemne, inevitabile.
Așa se face că am ales totuși o carte din librărie și am început să o citesc. Am ales Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg. Nu știam nimic despre acest volum, iar poveștile din el mi-au făcut bine. Iubesc muzica, îndeosebi jazzul, mi-ar fi plăcut să am destinul unui jucător profesionist de șah sau, de nu va fi fost posibil, măcar pe cel al unui violoncelist puțin mai bun decât unul mediocru. M-au bucurat violonceliștii din cartea dumneavoastră. Vă spun sincer: am citit-o ca pe o capodoperă nerecunoscută ca atare – dar asta se întâmplă pentru că aceia care lipesc etichete peste literatură oricum nu înțeleg nimic din ea.
Domnule Isihguro, mi-a plăcut acel baladist de altădată supunându-se regulilor penibile ale faimei, mi-a plăcut și acel violoncelist ungur, mi-au plăcut și acei turiști coborâți din Alpii elvețieni, mi-a plăcut noaptea saxofonistului prea urât care a acceptat o operație estetică plătită de noul iubit al soției sale, pentru a atinge, și el, măcar o stea. Sunt multe momente extraordinare în poveștile dumneavoastră, dar nu e în intenția mea de a vi le reaminti (de ce aș face așa ceva?).
Altceva voiam să vă spun, poate că este lipsit de orice importanță și probabil că amănuntul vă este cunoscut de zeci de ani.
M-am tot întrebat în timpul din urmă care este, totuși, frumusețea literaturii. De ce nu putem trăi fără aceste povești (chiar dacă, precum de asemenea trebuie că știți, literatura a fost declarată o specie pe cale de dispariție de un consiliu al artelor din Regatul dumneavoastră Unit)?
Mai departe, m-am întrebat: de ce îmi plac poveștile dumneavoastră? Ce găsesc totuși aici mai mult decât la atâția alți scriitori contemporani (dacă nu mai mult decât la toți)?
Nu am fost în stare să dau decât acest răspuns: dincolo de formă, dincolo de construcțiile dumneavoastră complicate, dincolo de excepționalele dumneavoastră fotograme, dincolo de cunoașterea naturii umane, dincolo de toate și dincolo de orice, literatura este despre timpul care a trecut.
Timpul trecut. Melancolia. Nostalgia. Asta e toată literatura lumii – cine nu are timpul care a trecut nu are nimic (e valabil și pentru autorii de cărți care se petrec în viitor). Iar dumneavoastră, dumneavoastră domnule Ishiguro, excelați tocmai în această melancolie care îți umple inima ca o noapte de jazz pe care nu o mai poți uita vreodată.
Cred că totuși, dacă vă voi întâlni, am să vă spun un cuvânt la Astana. Iar cuvântul acela este: mulțumesc.