Îmi permit să reiau aici titlul unui film minunat al lui Lucian Pintilie, și nu de dragul jocului de cuvinte, ci fiindcă asta e realitatea: vara asta românească a fost una de neuitat. Sau cel puțin n-ar trebui s-o uităm prea ușor.
După cum evoluează lucrurile, s-ar putea dovedi extrem de importantă pentru ceea ce vom trăi de-acum înainte. Nu știu care vor fi urmările ei și nici nu vreau să fiu catastrofist, dar semnalele care vin dinspre așa-zisa lume politică autohtonă n-au nimic încurajator.
De-aia aș fi preferat ca vara asta să nu se fi întâmplat: să ne dăm un pas în spate și să resetăm totul, pornind de undeva dinaintea ei. Sau măcar dinainte de 10 august, ziua așa-numitului miting al diasporei, care a fost de fapt unul al românilor de toate categoriile. Și a mai fost și unul al jandarmeriei ațâțate, îmboldită la violență – și răzbunare –, iar apoi scăpată de sub control. Oricâte explicații s-ar găsi, mai mult sau mai puțin justificate, e clar că actuala conducere a țării e dispusă, la o adică, să încalce zdravăn limitele acțiunilor democratice pentru a-și păstra intactă puterea.
S-ar zice că textul de față e politic. Nu e. Ceea ce s-a întâmplat în 10 august nu are nimic de-a face cu politica. Actualul guvern, Parlamentul României, instituțiile centrale ale statului nu mai au nici ele prea multe de-a face cu politicul – cel puțin în sensul tradițional, occidental, democratic, asumat în colțul ăsta de Europa doar la nivelul discursului. Mie îmi amintesc mai degrabă de două manifestații – altfel foarte diferite – din istoria contemporană a României: una uitată de mai toată lumea, iar cealaltă încă proaspătă în memoria colectivă. Cea de-a doua e de fapt un final de manifestație prelungită, finalul Pieței Universității, acel Occupy! românesc avant la lettre, încheiat în iunie 1990 cu năvala minerilor asupra Bucureștiului și cu ciomăgirea sistematică a tuturor suspecților de intelectualism. Faptul că Piața Universității și mineriada n-au fost uitate de tot e un semn cât de cât bun pentru sănătatea societății românești și îmi place să cred că reacția de atunci a societății civile și a mediilor internaționale a împiedicat puterea politică post-comunistă să sugrume de tot mă-runta democrație de la noi.
A doua manifestație la care mă gândesc, dar care, în ordine cronologică, este cea dintâi s-a desfășurat în 8 noiembrie 1945 în București. Ea e în general uitată, iar cei care au auzit despre ea știu că a fost ultima mare manifestație pro-monarhistă din România, organizată de partidele istorice de ziua onomastică a regelui Mihai I.
Atunci manifestanții strânși în Piața Palatului s-au confruntat cu un grup de contramanifestanți ai „clasei muncitoare“ aduși de comuniști de la diverse întreprinderi – manifestanți nu mult diferiți de minerii din iunie 1990 –, care au pătruns cu camioanele în mulțime și la un moment dat s-au încăierat cu partizanii regelui. Într-un final a intervenit și armata, au fost arestați o serie de „agitatori“, au murit peste zece oameni, iar câteva sute au fost răniți.
În acel moment comuniștii nu au putut interveni așa cum și-ar fi dorit, adică – așa cum se pare că ar fi declarat un reprezentat al social-democraților (alții, dar aceiași, aliații vremelnici ai comuniștilor) – să omoare fie și o mie de oameni, dar să se facă ordine. Puterea totalitară încă nu era foarte sigură pe ea, țara era în continuare o monarhie, iar Marile Puteri nu păreau să fi căzut la un acord definitiv în privința sorții României. Așadar, un moment incert, de cumpănă, al cărui rezultat a fost însă, pas cu pas, cel știut: instaurarea unei dictaturi ce părea veșnice și a unei terori ce a schilodit țara.
8 noiembrie 1945 a fost unul dintre primele semne clare ale instaurării unei realități încă necristalizate. Umbrită de evenimentele mult mai șocante ce au urmat, manifestația de atunci a fost uitată. Iar după cum evoluează lucrurile în România prezentă, mi-e teamă ca nu cumva manifestația din 10 august 2018 să-și câștige aceeași faimă tristă. Și, mai grav, să fie uitată, ca toate lucrurile demne și admirabile care la noi ajung să nu mai conteze.