Orașul Nashville, Tennessee, este (re)cunoscut de mulți ani drept capitala muzicii country din SUA.
Muzicienii care activează acolo nu doar că au abilități lesne de recunoscut în orice piesă, înregistrată pe disc ori numai cântată în vreun concert, dar au și o mândrie puternică de a fi părtași ai scenei locale și o proclamă în acel stil tipic american, de-o naivitate impertinentă, sinceră sau jucată.
Așa ceva etalează și muzicanții de pe plaiurile noastre, fie ei maneliști de fițe ori lăutari autentici, cum sunt cei de la Pătroaia, bunăoară. Americanilor poți să nu le înghiți felul de a fi, mai ales că de la mândrie la aroganță distanța nu-i chiar atât de lungă, nici imposibil de parcurs. Nu le poți nega însă voința de a fi ceea ce și-au propus, de a-și depăși condiția, de a scoate din ei chestii aparent imposibile. Profesionalismul muzicienilor originari din/ sau stabiliți în Nashville plutește deasupra oricărei îndoieli. Dar asta generează o nivelare calitativ superioară, ce nu de puține ori trezește în sufletul ascultătorului doar un sentiment de ghiftuire, de indigestie, care dispare lent după audiție. Sub avalanșa de lucruri bine făcute, ai tendința să te dai deoparte, nu fiindcă te-ar lovi și răni, ci spre a evita o intoxicație. Ce e mult, dăunează. Mie nu prea îmi funcționează cutia de rezonanță la prestația instrumentiștilor care cântă orice partitură cu aceeași îndemânare și acuratețe. Și cu atât mai puțin în genul blues, unde mulți fac performanță, deși „nu sunt de acolo“.
Shemekia Copeland a înregistrat în Nashville cel mai nou disc propriu, al optulea. Născută în New York, a fost predestinată, incontestabil, cântecului.
Moștenirea genetică, alcătuirea fizică dolofană, vocea pregnantă, educația și toată viața dinainte să fie ce este acum au pregătit-o pentru coroana simbolică de Regină (și de Mamă) a bluesului. A venit rândul ei să o poarte, după ce podoaba fusese la Ida Cox, Bessie Smith, Billie Holliday, Koko Taylor sau Aretha Franklin. E o plăcere să asculți cum cântă Shemekia, indiferent ce cântă!
Indiferent ce cântă? Ei, mă tem că asta e o exagerare din partea mea. Dar și o dovadă de maximă apreciere pentru vocalista Shemekia, căreia nu i-am găsit vreo greșeală pe discurile precedente.
America’s Child (2018, Alligator Records) se numește perfecțiunea intrată – la startul dat pe 8 august – pe locul 3 în clasamentul de specialitate și de referință al revistei „Billboard“.
Conține 11 piese, nici una compusă de Shemekia, care face o reverență memoriei tatălui, chitaristul Johnny Copeland, creditat ca autor al impresionantei și călduroasei Promised Myself. Nu-i singura datorie pe care Shemekia o achită față de părinte: fiul ei, născut acum doi ani, poartă numele bunicului. Calitatea de mamă i-a dat Shemekiei o viziune nouă și proaspătă asupra lumii contemporane, cu focalizare pe starea Americii, evident. Nimic de zis, nici de comentat asupra opțiunii pentru o atitudine ce aduce mai degrabă a political correctness decât a normalitate liberă. Chiar coperta dă senzația de contaminare cu neplăcutul sentiment de superioritate, pe care deținătorul oricărei idei fixe îl exhibă fără teamă de ridicol. Deoarece, dacă în primele piese, Ain’t Got Time For Hate și Americans, e vorba despre toți americanii, a-l pune doar pe unul dintre ei pe copertă este, să zic așa, o inabilitate de comunicare. Păcat, pentru că mesajul întreg e sănătos și demn de programele politico-sociale progresiste. Și, complet în descendența „părinților fondatori“ ai SUA, este valabil pentru toate națiile.
Lăsând la o parte aceste chestiuni, trecătoare ca orice futilitate umană, să notăm încă o dată la superlativ interpretarea Shemekiei. Care, incredibil, a concertat pe 9 septembrie la Focșani, Vrancea!