O vară care se anunța relativ liniștită – concedii, vreme bună, fără temperaturi hiper caniculare, doar cu un exces pluvial în iulie – a devenit complet altfel decât am portretizat-o aprioric. Transformarea n-a fost cauzată de vreme, ci de vremuri, de evenimente civice și mai ales politice care mi-au reamintit cât de mult teatru există în viața publică în această epocă post-adevăr pe care o trăim.
Ideea lumii ca spectacol nu e tocmai nouă, au conceptualizat-o de la Guy Debord încoace filosofi și antropologi ce au sesizat că, pe măsură ce mijloacele electronice au câștigat teren, frontierele dintre realitate și arta scenică înțeleasă ca iluzie s-au volatilizat, că tot mai mult emoția a invadat realitatea colectivă, fabricând o realitate ce se îndepărtează de obiectivitate. Mii de ani, arta a fost mimesis, reflectând creativ lumea, dar de câteva decenii încoace, în special de când mediile electronice au devenit principala sursă de comunicare și informare, realitatea pare fascinată de teatralitate căreia îi face loc în multe perimetre ale spațiului social, altele decât cele proprii exprimării de tip artistic.
Amăgirea, ca la teatru, e cea care mișcă acum lucrurile
Civilizația spectacolului, infotainment-ul, junk food news, post-truth age au atins și societatea noastră, conducând la o carnavalizare a României și asta tocmai într-o perioadă în care este mare, mare nevoie de măsuri raționale. „Adevărul“ este acum, asemenea teatrului, un enunț în care nu contează conținutul, ci gestionarea balansului între ceea ce se vede, înțelege și ceea ce se ascunde. Post-adevărul ca stăpânire a artei camuflajului e, de fapt, teatrul și specificul său dintotdeauna. Spațiul public a devenit o scenă globală în care știința iluziei ocupă prim-planul. Adevărul nu mai e la modă, s-a erodat în favoarea post-adevărului, acest cel mai influent cuvânt al anului 2016. Amăgirea, ca la teatru, e cea care mișcă acum lucrurile.
Deloc întâmplător, o serie completă de termeni specifici teatrului au mare circulație în vocabularul actual: actori politici, teatru de operațiuni, scenă politică. Deși utilizați în sensul lor metaforic, ei reprezintă transpunerea în coduri lingvistice a metamorfozelor de la nivel social. Comunicarea publică nu mai face apel la rațiune și obiectivitate, preferă filtrele emoționale, subiectivitatea și își rafinează mecanismele manipulatorii.
Am avut senzația, în aceste luni estivale, că urmăresc reprezentații de autentic teatru burlesc, în care personajele – politicieni de cel mai înalt rang, care au în mână prezentul și viitorul nostru apropiat – se țin de scenarii fanteziste cu ajutorul cărora deturnează atenția de la adevăratele chestiuni problematice și o concentrează pe scorneli de adormit copiii și mințile necritice. Neadevăruri propagate în cascadă, povești cu amenințări și asasinate la comandă, ca în filmele cu gangsteri, au ținut deliberat agenda zilei și plasează politica românească într-o zonă de hașură: un mix de teatru cu tușe grosiere și teatru al absurdului. Cabotinismul și manipularea au devenit caracteristicile unui spațiu public carnavalizat, în care cotele de emoționalitate sunt mai ridicate decât ar fi cazul.
Absența responsabilității, lipsa dialogului și eludarea adevărurilor, măcar relative, dar susținute de argumente inatacabile, domină de ceva vreme viața politică a României. E un „spectacol“ prost, în care partenerii de replică nu se mai ascultă, fiecare ducându-și în paralel monologul, fără relaționare și posibilitatea de-a comunica, fără limite de toleranță. Politicienii aspiră cu perseverență la rolul de personaje principale, cu orice preț, lansând în conversația publică tot soiul de invenții, fabulând cum doar pe scenele teatrelor se întâmplă.
Qui pro quo-uri, lovituri de teatru, farse
Statisticile spun că peste 67 la sută din populația României nu merge la teatru. La ce-i mai trebuie, când ecranul livrează (să zic deversează?) non-stop show-uri plănuite de redefinire a realității? Acești 67 la sută înghit fără discernământ povești ambalate în scenografii teatrale, „jucate“ convingător de politicieni versați și lipsiți de scrupule.
Aflăm, consternați, că reprezentanții autorităților își culeg informațiile de pe rețelele de socializare, deși au la dispoziție instituții specializate, că iau decizii bazate pe acest tip de informații neverificate. Constat consternată că Facebook a devenit o sursă de documentare mai importantă decât e cazul în aflarea noutăților politice. Mai noi se postează și documente secrete! Apreciez aportul de viteză al mediilor sociale, dar când vine vorba despre decizii de stat, mi-ar plăcea să știu că acestea se iau pe baze mai verificabile și mai puțin volatile decât mediul online.
E înțelept să lăsăm emoțiile în sarcina artei teatrale. Să angajăm raționalitatea atunci când vine vorba de factualitate și de decizii ce afectează milioane de oameni. Echipe special create pe lângă politicieni se ocupă cvasi-exclusiv cu scenete și dramatizări care inundă mediul public. Le condimentează cu tehnici ce țin de esența teatralității – qui pro quo-uri, lovituri de teatru, farse, într-un foileton în care azi X îi dă replica lui Y, care mâine îi răspunde, Z intervine și el ș.a.m.d.
Problema este că, dacă la teatru toți cei din sală știu că privesc o ficțiune care se va încheia odată cu lăsarea cortinei și stingerea reflectoarelor, politicile de tip post-adevăr omit că orice „spectacol“ are un început, dar și un epilog. Desconsiderând diferențele structurale dintre existența obiectivă și realitatea confecționată, nu fac decât să desconsidere un final care inevitabil survine ciclic.