Cu genul pe cinema pe care îl practică, Ana Lungu riscă să rămână un cineast independent aflat cumva mereu la început de drum și care trebuie să se lupte cu morile de vânt pentru proiectele ei la fel de volatile ca vântul (noul său lungmetraj a fost respins de două ori de la
finanțare de Centrul Național al Cinematografiei).
Mărturisesc că nu mi-au plăcut cu totul precedentele ei lungmetraje Burta balenei (2010, coregizat cu Ana Szel) și Autoportretul unei fete cuminți (2015), deși apreciasem modul cum împletea realitatea și ficțiunea. Ce surpriză e, însă, Un prinț și jumătate! Regizoarea a reușit să obțină tonul natural pe care îl căuta și care îi permite să trateze cu ușurință teme grave. Asta se datorează maturizării artistice, dar și colaborării cu regizoarea de teatru Iris Spiridon, care e coscenaristă și interpretă principală și care dă protagonistei (numită tot Iris) o prospețime cu totul deosebită.
Un prinț și jumătate amintește de cinemaul lui Eric Rohmer (în interviul pe care ni l-a dat Ana Lungu recunoaște că îl iubește pe cineastul francez), mai ales de Le rayon vert, unde printre elementele de viață cotidiană eroina era în căutarea unui ideal masculin mai degrabă inexistent. Eroina Anei Lungu, care e actriță de teatru, poate părea la fel de livrescă și de lipsită de contact cu realitatea. Citează din cărți, e sedusă de imaginea unui prinț pe care încă nu l-a cunoscut, în timp ce ține doliu după un fost iubit care a murit nu cu mult timp în urmă.
Scenariul o urmărește în diversele momente ale existenței ei banale și exemplare, mai ales în compania celor doi prieteni cu care împarte o casă foarte ospitalieră – István (interpretat de István Teglas), care e și el actor, și Marius (interpretat de Marius Manole), care nu e actor (!), ci agent imobiliar. Nu e important cum se termină filmul, dacă prințul e gol sau nu, deși există un catharsis, o dezlegare în dificilul travaliu de doliu al lui Iris. Mai important e că filmul reușește să redea naturalețea vieții de zi cu zi și să construiască personaje de care te atașezi și pe care ai vrea să le urmărești în continuare.
Nu am ce reproșa filmului. Toate scenele au respirația ideală, interpretările sunt fără cusur, iar combinația dintre realitate și ficțiune mi s-a părut rafinată.
Mi-a plăcut în mod deosebit inteligența cu care scenele sunt impregnate de epoca lor. E, de pildă, o scenă foarte bună în care István, Marius și fetița lui Marius completează într-un plan strâns un chestionar din manualul de religie, cu întrebări unele rizibile, altele prea profunde pentru un copil. Cum în acel moment nu știi dacă Marius și István au o relație, scena trimite ironic și la dezbaterea despre familia tradițională, însă totul e foarte discret.
Sunt curioasă cum va prinde filmul peste câțiva ani, normal ar fi ca atunci să ni se pară și mai pregnant felul în care a surprins aerul vremii.
E aproape imposibil să rămâi cu totul integru când te confrunți cu un sistem corupt
Și Un om integru, care e acum pe ecrane, trebuie văzut. Filmul lui Mohammad Rasoulof (cineast iranian persecutat politic în țara lui) e o critică dură a societății iraniene minate de corupție spusă într-un eficient stil minimalist. Ne regăsim atât de ușor în povestea lui Reza, un intelectual integru care a preferat să plece la țară decât să facă compromisuri politice în Teheran, dar care se vede pus în fața unei construcții monstruoase care începe cu paznicul unei companii de electricitate, continuând pe orizontală cu sătenii lași și pe verticală cu șefii tot mai mari ai acestui paznic agresiv care vor, de fapt, să-i ia eroului pământul.
Filmul lui Rasoulof nu e un revenge story, deși are elemente, dar nici nu e povestea unei înfrângeri, deși eroul nu prea are șanse în această luptă inegală. Filmul arată că oamenii pot ceda compromisului în moduri foarte subtile și că e aproape imposibil să rămâi cu totul integru atunci când te confrunți cu un sistem corupt până la moleculă.
Filmul a luat anul trecut la Cannes premiul secțiunii Un Certain Regard și sunt aproape sigură că a fost achiziționat de Cristian Mungiu și firma lui de distribuție Voodoo Films mai ales pentru felul în care face oglindă României contemporane.