Asta a fost al doilea meu Frankfurt. Asta inseamna ca toti cei cu care stabilisem intilniri ma cunosteau si vitavercea. Adica au disparut emotiile, tacerile stinjenitoare, ba chiar s-au petrecut si niste pupaturi. Banuiesc ca la al 20-lea ne vom aduce cadouri si ne vom arata unii altora fotografii cu familia (nepotei etc.)
Primul contact cu standul Romaniei: uimitor. Cel mai SF stand din tot tirgul. Nu-l pot descrie… Niste tuburi de un portocaliu Fanta Thailanda, purtatoare de imagini din patria muma. Surpriza emisiunii a fost insa ciobanescul mioritic asezat in coada, afisat cu mindrie de una dintre tevi. Ma priveste duios si mai ca dau in plins gindindu-ma la Biscuite, care ma asteapta acasa. De sub ciine, se inalta glorios niste sonde de petrol. Un LCD ruleaza imagini din Sibiul – Capitala Culturala Europeana, alternindu-le cu Felicia Filip cintind de mama focului (tot fara sunet). Pe un perete sint prinse niste plientele cu scriitorii invitati, printre care si „Florian Filip“… Cu ocazia lecturilor, un domn de la Orchestra Nationala Radio cinta un minut la clarinet, moment in care lacramam cu totii.
O doamna de la Simon&Schuster imi povesteste, a doua zi dupa decernarea Nobelului, ca tocmai vinduse, cu doua saptamini inainte, „world rights“ pentru Doris Lessing… O intreb cit de tare regreta. Imi spune ca e de 30 de ani in meseria asta si ca nu prea mai conteaza. Asa si arata: ca si cum nimic n-ar mai conta. Sper sa nu ajung asa.
Joi, pe la ora 12, sint cu Anca (Baicoianu) pe la standul Piemme. Ne pregatim sa discutam cu o doamna despre romane cu gladiatori si alte asemenea belicozitati. Imi suna telefonul. E Olivotto… O reped si-i spun ca vorbim mai tirziu. „Bogdan, a luat Lessing Nobelul.“ O las pe Anca la gladiatori si o iau la goana spre Hall 8, la americani si britanici. La intrare, calc pe „ceva“ si cad in preacinstitul fund, spre amuzamentul unui grup de japonezi care totusi au bunul-simt sa nu ma pozeze.
La standul Grasset, ascultam rabdatori, luptindu-ne cu somnul, rezumatele unor „bestselleruri“ frantuzesti. La un moment dat, chiar in spatele nostru se isca o rumoare apocaliptica. Ma uit la madame si o intreb din priviri ce se intimpla. Imi raspunde la fel de plictisita: „Umberto Eco“. Maestrul s-a asezat la o palavra chiar pe scaunul din spatele meu. N-am mai ascultat nimic pina n-a plecat.
In fine, duminica, inaintea ultimei intilniri, ma suna cineva de la Antena 3. Ne puteti spune ceva despre „atentatul“ comis de un roman asupra presedintelui Germaniei? Nu, zic, habar n-am. Cum adica, sinteti acolo si nu stiti? Incerc sa-i schitez programul unui editor la Frankfurt, dar are aceeasi reactie ca un coleg de la Polirom care-mi ureaza mereu, inaintea plecarii, „distractie placuta“. Adica neincredere.