Interviu  -  Iulia Blaga  -  

Paul Negoescu revine pe marile ecrane cu o nouă comedie după Două lozuri, care a fost filmul românesc cu cele mai mari încasări în 2016. Povestea unui pierde-vară, în care Alexandru Papadopol interpretează un profesor incapabil să-și asume responsabilitatea unei relații, e o comedie dulce-amară cu trimiteri la cinematograful lui Woody Allen, pe ecrane din 21 septembrie 2018. Cineastul ne-a explicat, printre altele, cum ar putea fi depășită falia dintre spectatorii români și filmul românesc, dar și cum colaborează cu soția sa, directorul de imagine Ana Drăghici.

Ai deprins rețeta succesului de public? Ce trebuie să aibă un film românesc pentru a atrage spectatorii?

Nu cred că am deprins rețeta succesului. Din punctul meu de vedere, Două lozuri a fost nu un accident fericit, ci o serie întreagă de accidente fericite. Asta se va vedea, probabil, în rezultatele de box-office de anul ăsta, unde mă aștept să facem mai puțini spectatori decât la Două lozuri. Pot să spun, însă, că am învățat niște lucruri legate de publicul românesc. Ca să atragă spectatori, un film românesc trebuie să aibă, în primul rând, vizibilitate. Un film care câștigă un premiu important aduce mai mulți spectatori decât unul care nu reușește aceeași performanță. Mai trebuie apoi să aibă măcar un nume cunoscut pe afiș, o promovare bună și o strategie bună de lansare, dar cel mai important e ceea ce se cheamă word of mouth, iar pentru asta trebuie ca spectatorul să plece satisfăcut de la film. Ca să se-ntâmple asta trebuie ca scenariul să fie suficient de antrenant și să țină atent spectatorul.

E o prăpastie mare între publicul românesc și filmele ro­mânești și nu sunt multe semne că se vor împăca prea curând. E important să subliniez că divorțul dintre public și filme nu e rezultatul filmelor din Noul Cinema Românesc, așa cum tot aud. Nu de la ciorbă și faianță ni se trage. Filmul românesc a pierdut contactul cu publicul încă din anii ’90, când se făceau (cu puține excepții) filme de nevizionat, când au început să se închidă cinematografele (după ce fuseseră ținute în paragină, în frig, cu condiții execrabile de proiecție etc.), când au apărut televiziunile care difuzau filme străine, apoi când a apărut pirateria online etc. Filmele din Noul Cinema Românesc sunt doar rezultatul unei legislații apărute la începutul anilor 2000 care încurajează, ce-i drept, mai degrabă filmele de autor. Dar și acea legislație e rezultatul unei politici manageriale dezastruase a cinematografiei româ­nești de până atunci.

Ce se poate face? În primul rând ne trebuie o producție sănătoasă de filme comerciale, iar pentru asta ne-ar trebui o legis­lație care să încurajeze privații să investească în filme. Asta ar crea și un fel de star system, cu care am putea aduce spectatorii în săli. Există câțiva actori cunoscuți, dar ei sunt mai degrabă rezultatul unui star system de televiziune, iar publicul de televiziune e altul decât publicul de cinema. Un star system de cinema ar atrage și brandurile care ar căuta să se promoveze odată cu filmul.

Povestea unui pierde-vară va fi distribuit de Ro Image 2000, care a distribuit și Două lozuri. Cât de greu e să convingi un distribuitor puternic și care de regulă aduce succese americane să-ți distribuie filmul?

După succesul de la Două lozuri n-a fost greu să convingem distribuitorul să ia și filmul ăsta. Au venit să vadă filmul în sală (alt distribuitor refuzase Două lozuri după ce-l văzuse pe ecran mic), au evaluat câți spectatori ar putea să facă și asta a fost. Dezavantaje nu prea sunt, iar avantaje sunt de tot felul, de la relația pe care Ro Image 2000 o are cu cinematografele până la canalele lor de promovare. E drept, un film româ­nesc trebuie promovat altfel decât un blockbuster american, dar la partea asta contribuim și noi, ca producători. Am primit sprijin financiar din partea Centrul Național al Cinematografiei (CNC), Uniunea Ci­ne­aștilor (UCIN) și Dacin Sara, sprijin cu care ne-am permis o campanie de promovare onorabilă.

Cum negociezi dorința de a avea spectatori cu propriile exigențe și ambiții artistice?

Sunt interesat ca filmele mele să fie văzute de cât mai mulți oameni și îmi doresc să aibă un impact asupra lor, ca să știu că efortul nostru n-a fost în zadar. În cazul acestui film, nu m-am gândit prea mult în timpul producției la cum va fi perceput de spectatori. Am început să mă gândesc la asta doar când am început să-mi dau seama ce iese la montaj. Nu cred că poți ști exact ce vor spectatorii și nici nu cred că e bine să le dai exact ce vor. Nu m-aș simți bine în postura de a le face pe plac cu orice preț, nu e genul meu.

La Festivalul Transilvania, unde filmul a avut avanpremiera în acest an, a fost comparat cu cinemaul lui Woody Allen. Te-a gândit și tu la asta?

M-am gândit din clipa în care am decis să virez scenariul într-o direcție comică, iar Woody Allen a devenit în momentul acela un reper. Când am început să mă gândesc la cum să fie povestit, m-am gândit că pot aduce astfel și un omagiu filmelor lui.

Ce ar trebui să știe spectatorii despre filmul tău înainte de a-l vedea?

Că nu e un film în genul lui Două lozuri. E mai puțin burlesc, în consecință n-ar trebui să se aștepte la exact același tip de umor, deși e tot o comedie. Acest lucru n-ar trebui deloc să-i descurajeze ci, din contră, să-i stimuleze să vină fără așteptări și să se lase surprinși.

A devenit Alexandru Papadopol actorul tău fetiș?

Aș putea spune că da, accidental a devenit actorul meu fetiș, fiind actorul cu care am colaborat, probabil, cel mai mult. Inițial, n-am vrut să lucrez cu un actor cu care mai lucrasem pentru că mereu îmi doresc să văd cum e să lucrezi și cu alții. Pe Papadopol l-am chemat în ultimă instanță la casting și m-a convins cu capacitatea lui de a fi în același timp și ascuns, dar și transaparent, potrivindu-se foarte bine cu personajul.

Cum ai ajuns să realizezi filmul în coproducție cu Bulgaria?

Mi-am dorit să filmez pe peliculă, drept pentru care a trebuit să strângem un buget destul de mare, pe care n-am fi putut să-l acoperim cu finanțare doar din România, așa că am participat la tot felul de piețe de coproducție în căutarea unui coproducător. Pe coproducătorul bulgar îl cunoș­team de dinainte, dar a văzut prezentarea mea din cadrul unei piețe de coproducții de la Sofia, din 2014. A aplicat pentru fi­nanțare la Centrul Național de Film din Bulgaria și a reușit să obțină banii necesari ca să asigure aproape toată aparatura de filmare și câteva dintre posturile cheie din echipă: compozitorul de muzică, sunetiștii de pe platou, una dintre pictorițele de costume, machioza principală, fotografa de platou, dar și câțiva mașiniști și electricieni.

E al doilea film la care director de imagine e soția ta, Ana Drăghici. Cine cântă pe platou, ca să zic așa?

Să nu crezi că am luat-o operator doar pentru că e soția mea! Când am început lucrul la filmul ăsta, încă de acum aproape cinci ani, îmi doream un film mai intim și mai frust și îmi doream să fie filmat de o femeie, ca să nu existe un punct de vedere prea masculin, mai ales ținând cont de subiectul lui. Atunci când mi s-a oferit ocazia să filmez Două lozuri, decisesem împreună cu Ana că ar putea fi un exercițiu bun pentru ea, pentru că nu mai filmase nici un lungmetraj până atunci. Și Ana a reușit să facă o imagine foarte „optimistă“, ți­nând cont de datele pe care le aveam la dispoziție (mă refer nu doar la sărăcia de mijloace de la filmare, dar și la povestea filmului, care se petrece în spații nu foarte atrăgătoare). Așa că atunci când am virat și Povestea unui pierde-vară într-o zonă de comedie, continuarea colaborării cu Ana a fost mai mult decât firească. Și colaborăm foarte bine, cântăm în duet!

Pelicula are proiecția specială în prezența echipei la Iași, luni, 24 septembrie, de la ora 19:00, la Cinema City. Actorii Alexandru Papadopol, Radu Romaniuc, regizorul Paul Negoescu și directorul de imagine Ana Drăghici vor fi prezenți la premieră.