„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Înrădăcinarea, de Simone Weil, care va apărea în curând în colecția Plural a Editurii Polirom.
– Fragment –
Problema unei metode pentru a transmite o inspirație unui popor este ceva cu totul nou. Platon face aluzii la acest subiect în Omul politic și în alte texte; probabil că în cunoașterea ezoterică – în întregime dispărută – a Antichității preromane existau învățături în această privință. Poate că despre problema aceasta și altele similare se discuta încă în mediile templierilor și ale primilor francmasoni. Montesquieu a ignorat-o, dacă nu mă înșel. Rousseau, care era un spirit puternic, i-a recunoscut foarte clar existența, dar n-a mers mai departe. Oamenii de la 1789 nu par să o fi bănuit. În 1793, fără să-și fi dat cineva silința de a o formula, și cu atât mai puțin de a o studia, s-au improvizat soluții pripite: sărbători ale Ființei Supreme, sărbători ale Zeiței Rațiunii. Toate au fost ridicole și odioase. În secolul al XIX-lea, nivelul inteligențelor coborâse mult sub domeniul unde se pun asemenea probleme.
În vremea noastră a fost studiată în profunzime problema propagandei. Hitler, în special, a adus în această chestiune o contribuție durabilă la patrimoniul gândirii umane. Însă este vorba despre cu totul altceva. Propaganda nu vizează să dea naștere unei inspirații; ea închide, blochează toate deschiderile prin care ar putea pătrunde o inspirație; ea umflă întreg sufletul cu fanatism. Procedeele sale nu sunt adecvate scopului contrar. Nu poate fi vorba nici de a adopta procedee opuse; relația de cauzalitate nu este atât de simplă.
Nu trebuie să credem nici că inspirația unui popor este un mister rezervat doar lui Dumnezeu și care, prin urmare, scapă oricărei metode. Gradul suprem și perfect al contemplației mistice este ceva infinit mai misterios, și totuși Sfântul Ioan al Crucii a scris despre modul cum poate fi atins niște tratate care, prin precizia lor științifică, depășesc de departe tot ce au scris psihologii și pedagogii epocii noastre. Dacă a crezut că trebuie s-o facă, probabil că avea motive serioase, pentru că era competent; frumusețea operei sale constituie o marcă de autenticitate îndeajuns de evidentă. La drept vorbind, din vremuri străvechi, mult anterioare creștinismului, și până în a doua jumătate a Renașterii, s-a recunoscut permanent și în mod universal că există o metodă în lucrurile spirituale și în tot ce are legătură cu binele sufletului. Dominația din ce în ce mai sistematică pe care oamenii o exercită asupra materiei începând din secolul al XVI-lea i-a făcut să creadă, prin contrast, că toate cele ce țin de suflet sunt fie arbitrare, fie la discreția unei magii, a eficacității imediate a intențiilor și a cuvintelor.
Dar nu este așa. În creație, totul se supune metodei, inclusiv punctele de intersecție între lumea aceasta și lumea cealaltă. Asta ne arată cuvântul logos, care înseamnă mai mult „relație“ decât „cuvânt“. Numai că metoda se schimbă când domeniul se schimbă. Pe măsură ce ne înălțăm, își sporește rigoarea și precizia. Ar fi foarte bizar ca lumea lucrurilor materiale să reflecte mai multă înțelepciune divină decât lumea celor sufletești. Căci adevărat este contrariul.
Este incomod pentru noi că această problemă, în privința căreia, dacă nu greșesc, nu există nimic care să ne poată ghida, este exact problema pe care trebuie astăzi s-o rezolvăm cât se poate de urgent, dacă nu vrem să ne expunem riscului nu atât de a dispărea, cât de a nu fi existat niciodată.
Mai mult, dacă Platon, de exemplu, a formulat o soluție generală a problemei, pentru noi nu ar fi de ajuns s-o studiem ca să ieșim basma curată; căci noi ne aflăm în fața unei situații în privința căreia istoria nu ne este de mare ajutor. Nu ne spune nimic despre vreo țară care să se fi aflat într-o situație cât de cât asemănătoare cu cea în care se va putea afla Franța în cazul înfrângerii germanilor. De altfel, noi nici nu ne dăm seama cum va arăta această situație. Știm doar că va fi fără precedent. Astfel, chiar dacă am ști cum se transmite o inspirație unei țări, tot n-am ști cum să procedăm în cazul concret al Franței.
Pe de altă parte, fiind vorba de o problemă practică, cunoașterea unei soluții generale nu este indispensabilă pentru rezolvarea unui caz particular. Când un utilaj se oprește, un muncitor, un contramaistru, un inginer pot găsi un procedeu pentru a-l repune în funcțiune fără a avea cunoștințe generale de reparare a mașinilor. Primul lucru pe care-l faci într-un asemenea caz este să te uiți la mașină. Totuși, ca să te uiți la ea cu folos, trebuie să ai în minte noțiunea de relații mecanice.
Tot așa, privind zi de zi situația schimbătoare a Franței, trebuie să ai în minte noțiunea de acțiune publică, înțeleasă ca mod de educare a țării.
Însă nu e de ajuns să remarci existența acestei noțiuni, să-ți concentrezi atenția asupra ei, să o înțelegi; trebuie să o păstrezi în permanență în suflet, astfel încât să fie prezentă chiar și atunci când atenția ți se îndreaptă spre altceva.
E nevoie de un efort cu atât mai mare cu cât este o idee cu totul nouă pentru noi. De la Renaștere încoace, activitatea publică n-a fost niciodată concepută sub acest aspect, ci doar ca mijloc de a instaura o formă de putere considerată dezirabilă într-o privință sau alta.
Educația – a copiilor sau a adulților, a unor indivizi sau a unui popor, propria-ți educație – constă în a genera mobiluri. Învățământul trebuie să arate ce este avantajos, ce este obligatoriu, ce este bine. Educația se ocupă de mobilurile pentru acțiunea efectivă. Fiindcă niciodată nu se execută vreo acțiune în absența unor mobiluri capabile să furnizeze pentru ea cantitatea indispensabilă de energie. A dori să conduci ființe omenești – pe ceilalți sau pe tine însuți – spre bine doar indicând direcția, fără a fi avut grijă să asiguri mobilurile corespunzătoare, e ca și cum ai vrea ca, apăsând pe accelerație, să faci să înainteze un automobil fără benzină.
Sau ca și cum ai vrea să aprinzi o lampă cu ulei în care n-ai pus ulei. Eroarea aceasta a fost denunțată într-un text destul de celebru, destul de citit, recitit și citat de douăzeci de veacuri. Cu toate acestea, o comitem mereu.
Mijloacele de educație cuprinse în acțiunea publică pot fi clasate destul de ușor.
Întâi, teama și speranța, provocate de amenințări și promisiuni.
Sugestia.
Exprimarea, fie oficială, fie aprobată de o autoritate oficială, a unor idei care, încă dinainte să fi fost exprimate, se găseau în mod real în inima mulțimilor sau în inima unor elemente active ale națiunii.
Exemplul.
Înseși formele particulare ale acțiunii și ale organizațiilor înființate pentru aceasta.
Primul mijloc dintre cele enumerate este cel mai grosier și este întotdeauna întrebuințat. Al doilea e întrebuințat astăzi de toți; este cel a cărui utilizare a fost genial studiată de Hitler.
Celelalte trei sunt ignorate.
Trebuie să încercăm să le concepem ținând seama de cele trei forme succesive pe care le poate avea acțiunea noastră publică: forma actuală; luarea puterii în momentul eliberării teritoriului; exercitarea puterii cu titlu provizoriu în cursul lunilor următoare.
CARTEA
Concepută ca o nouă declarație a drepturilor omului, lucrarea a fost scrisă la Londra între ianuarie și aprilie 1943, pe când Simone Weil era angajată în Forțele Franței Libere. Deși era neterminată, a fost publicată de Albert Camus după moartea autoarei, în 1949. Contrar faimoasei Declarații de la 1789, care stabilește, pe de o parte, drepturi și, pe de alta, îndatoriri, pentru Simone Weil noțiunea de drepturi se naște din cea de obligație și i se subordonează. La rândul lor, obligațiile ființei umane izvorăsc din exigența de bine total pe care o găsim în orice om. Obligația ce-l angajează pe orice om față de toți ceilalți este de a satisface în măsura posibilului nevoile sufletului și trupului fiecărei ființe umane. Dacă trupul are nevoie de hrană, căldură, odihnă etc., sufletul are nevoie de recunoaștere, responsabilitate, adevăr, libertate… Tot o nevoie a sufletului este și cea de supunere consimțită, unica legitimitate a oricărei puteri politice.
AUTORUL
Filosoafă, umanistă, scriitoare și militantă politică, Simone Weil (1909-1943) a fost o personalitate complexă. Profesoară de filosofie, a lucrat ca muncitoare la Renault (1934-1935), a intrat în Brigăzile Internaționale în 1936, iar în timpul războiului și-a părăsit țara aflată sub ocupație germană pentru a se angaja în Forțele Franței Libere. Dintre lucrările sale, multe apărute doar după moartea sa prematură: La pesanteur et la grâce (1947), Attente de Dieu (1950), La condition ouvrière (1951), Ecrits de Londres et dernières lettres (1957).