Fumez pe prispa casei și simt că-i toamnă până-n măduva oaselor.
1.
Mă gândesc că sunt atât de bătrân, încât îmi mai amintesc din toamnele copilăriei doar începuturile de școală.
Atât de bătrân, că în clasa întâi am scris cu penița. Și-mi plăcea cumva, se termina cerneala după trei litere, a patra ieșea oleacă pe jumate, și trebuia să moi din nou tocul în călimară, și niciodată nu nimeream proporția corectă între a scrie și a nu-mi mânji mâinile ori banca. Altfel, după ce terminam de scris un cuvânt cu penița, mă simțeam Michelangelo, deși nu știam cine e ăla. Pe urmă m-am îndrăgostit de stilou, dar și stiloul pe care mi l-au cumpărat ai mei avea problemele lui, „bora“ cerneală, visam la unul chinezesc, „cu peniță de aur“, cum are „toarșnvățător“. Ai mei m-au tot dus cu vorba până în clasa a cincea că îmi iau unul. Că e scump, că nu-s destul de mare să-i port de grijă unui stilou-chinezesc-cu-peniță-de-aur.
Și-n toamna lu’ a cincea, înainte de începerea școlii, a adus tata în probe, de la un băiat care a muncit în străinătate, un stilou din Arabia Saudită. Tot chinezesc, cred, dar nu arăta deloc ca unul pe care să-l mai fi văzut vreodată: avea în cap un tub transparent, umplut cu lichid, în care plutea un mic Mickey Mouse. M-am uitat la el, l-am amețit pe Mickey Mouse, sus-jos, și mi-am zis că așa ceva nu există. Să-mi fi luat ai mei așa ceva, aș fi spus că mi-au făcut cadou un Ferrari, deși asta chiar n-aș fi avut cum să știu. Costa o sută de lei, vreo cinci perechi de teniși. La preț redus, că băiatul care a muncit în construcții în Arabia Saudită era prieten cu tata. Și-am rămas o după amiază de sâmbătă și o zi întreagă de duminică toamna cu stiloul ăla în mână, și-am negociat dacă îl cumpărăm sau nu. Sâmbătă către noapte mă gândeam că mor dacă n-o să-l am, duminică mai pe seară, după ce am realizat că Mickey Mouse ăla nu prea face nimic altceva decât să plutească, pe cuvânt, m-am gândit singur că-i mai bine să-mi cumpere de suta aia o pereche de bascheți (cât două de teniși) și un stilou-chinezesc-cu-peniță-de-aur, cum are „toarșnvățător“.
Și așa a fost. Și în prima zi de școală, înainte de a ne striga la careu, m-am descălțat de bascheți, ca să nu-i stric, și i-am pus frumos lângă ghiozdanul meu, semn pentru bara imaginară a unei porți de fotbal. Și-am driblat atât de frumos desculț, pe toți băieții, și m-am bucurat atât de mult că urmează o toamnă lungă cu reprize de fotbal, încât am uitat de orice. Iar când m-am întors din atac, când ne-au chemat la careu, am văzut bara porții mele mutate, am căutat în ghiozdan și n-am mai găsit în el stiloul-chinezesc-cu-peniță-de-aur. M-am încălțat cu bascheții și-am fost tare fericit că n-am ales, totuși, stiloul ăla din Arabia Saudită, cu Mickey Mouse.
2.
Pastilele Raid sunt poezie curată. M-am dus noaptea, cu 5 minute înainte de închidere, să le cumpăr de la magazinul din colț. Pe drum m-am gândit să cer pastile pentru țânțari, dar mi-am dat seama că e corect să vreau pastile anti-țânțari.
— Am avut niște pastile pentru țânțari, chiar aici erau, da’ nu le găsesc, zice vânzătoarea, cât caută între o pereche de cizme, câteva cutii de detergent și vreo două sticle de diluant.
— N-am închis un ochi azi noapte, mă confesez. Sunt parcă mai mulți ca oricând.
— Da’ eu nu știu? Și unu’ să fie, și tot nu dormi. S-a uscat vremea și au ieșit toți… Nu le găsesc, nu mai am. Încercați mai la deal, m-a îndemnat.
„E cântecul lor de lebădă“, mă gândesc cât merg la magazinul din deal.
— Aveți pastile anti-țânțari?
— Da, la treij’ de bani bucata, zice vânzătoarea, de după vitrina cu prăjituri și eclere. Câte vreți?
— Hai douj’ de pastile, spun… Dar oare merg la aparatul meu Raid?
— Sunt universale, mă asigură doamna.
Și pe drumul spre casă îmi amintesc un vers de-a lui Ovidiu Nimigean:
„Țânțarii! Sângele meu bâzâie prin odaie“.